Pompei

“Duminică am fost la Pompei” scria Goethe în 1816 în jurnalul său de călătorie.
“Multe nenorociri s-au întâmplat în lume, dar puține au adus atât de multă bucurie posterității”.

Si noi am fost la Pompei. Intrând acolo, dincolo de zidurile cetății, pătrunzi ca printr-un portal într-un decor de film, într-o altă lume, desprinsă din cărțile de istorie.

În secolul al doilea Pliniu cel Tânăr, într-o scrisoare adresată istoricului roman Tacitus,  povestea despre cele întâmplate unchiului său Pliniu cel Bătrân, care a pierit sufocat în timpul erupției. Nepotul a supraviețuit și a reușit să transmită posterității evenimentele care s-au petrecut în acele vremuri.

În dimineața zilei de 24 august 79 d.C. (octombrie după unii istorici) o bubuitură puternică a trezit locuitorii orașului Pompei. Din vârful Vezuviului, considerat stins la acea vreme, deși mai provocase daune și cutremure, o coloană de fum se înălța și întuneca orizontul. În următoarele trei zile, orașele de la poalele vulcanului, Stabia, Ercolano și Pompei au fost complet distruse, fiind acoperite de un strat de cenușă și piatră ponce, iar aerul a devenit irespirabil. Pompei avea la acea vreme circa 11.500 de locuitori, socotind după numărul caselor descoperite. Marea majoritate a populației a reușit să fugă către coastă. Cei care nu au plecat au fost îngropați în casele căzute sub greutatea cenușii și a pietrelor, ori intoxicați. Nenorocirea a creat însă condiții optime de conservare, astfel încât noi, după 2000 de ani reușim încă să vedem și atingem o frântură din ceea ce reprezenta civilizația romană, viața din acea epocă, de la cele mai simple obiceiuri cotidiene ale locuitorilor, la organizarea socială, arhitectura și arta vremii.

Orașul Pompei, era la acea vreme înfloritor din punct de vedere economic, nod important pentru schimburile comerciale de produse agricole, cereale și vinuri, având deschidere la mare și la fluviul Sarno din apropiere. Ca majoritatea orașelor romane, Pompei era construit în interiorul zidurilor ca o fortăreață și era traversat de două străzi principale care străbăteau de la nord la sud (numite Cardo) intersectate perpendicular și de la est la vest de trei străzi (numite Decumano) între care, geometric, erau alei, mici străzi și case. Străzile erau pavate cu piatră. Se observă încă locurile prin care treceau roțile carelor romane.

În puține spații s-au păstrat acoperișurile, majoritatea au căzut sub greutatea cenușii și a pietrelor, prinzând astfel în capcana lor oameni și lucruri în interior. Am descoperit acolo detalii de artă uimitoare cum ar fi mozaicuri, picturi în frescă, statui, fântâni, case de locuit, vile somptuoase, dar și dovezi ale activităților comerciale ale vremii – cu firmă la intrare și inscripții publicitare, brutării cu cuptoare intacte, moară, spălătorii, taverne numite Thermopolium. Thermopolium era locul unde se pregătea și se vindea mâncarea caldă din mari vase din ceramică, construite după principiul termosului de astăzi (numite dolium) pentru a păstra temperatura mâncărurilor. În vase au fost găsite oase, cereale și pâini carbonizate, nuci, leguminoase, amfore cu resturi de vin.

Ghidul ne-a povestit că a cunoscut un arheolog care a fost martor al momentului în care s-a dezgropat și deschis dopul încă bine sigilat al unei amfore și că mirosul eliberat de ceea ce rămăsese din vin era ceva de nedescris, ceva ce nu a mai simțit niciodată de atunci. Analizând casele descoperite, se pare că doar jumătate din populația orașului dispunea de locuri destinate pregătirii mâncării calde, au fost descoperite circa 80 de Thermopolium în Pompei, prăvălii asemănătoare cu cele tip street-food de astăzi, cu tejghea direct în stradă. Se găteau cărnuri felurite, leguminoase, se cocea pâine și “placenta” – un desert cu brânză după cum se vede încă pe unele inscripții și desene ce păreau a fi un meniu, similar cu cele de astăzi.

Pompei dispunea de un amfiteatru unde se întreceau gladiatorii, piață acoperită, teatru acoperit și descoperit, băi publice, terme, tribunal și clădiri administrative, vile private, unele transformate în locuri de primire pentru negustorii în trecere, altare pentru jertfe aduse zeilor și piețe publice. Toate au fost acoperite în cele trei zile ale erupției de un strat de circa 7 metri de cenușă și piatră.

Primele descoperiri ale orașului îngropat s-au întâmplat în sec XVI cu ocazia săpăturilor pentru construcția unui sistem de aducere a apei în zona, dar doar în anul 1739 când au demarat lucrările unei reședințe a lui Charles de Bourbon descoperirile au fost luate în seamă și au început cercetările arheologice, care continuă și în prezent, căci din cele 60 de hectare cât avea Pompeiul antic, doar circa 40 au fost aduse la lumină și sunt parțial vizitabile. Circa două treimi din suprafața urbană era formată era formată din case private, magazine, și ateliere.

Orașul era aprovizionat cu apă printr-un sistem de țevi de plumb alimentate din rezervoare, care la rândul lor erau legate la apeductul care aducea apa în oraș de la 26 km distanță. Utilizarea țevilor de plumb pentru transportul apei în case a fost și motivul pentru care bogații se îmbolnăveau de boli necunoscute, astăzi fiind recunoscute ca intoxicații cu plumb. Țevile străbăteau orașul pe sub trotuare și intrau în case. Încă se observă din loc în loc țevile și se păstrează încă intacte unele îmbinări!

În băile publice, dar și în cele private, existau cele trei zone (cunoscute și astăzi în saloanele de spa) caldarium, tepidarium și frigidarium, zonele cu apă caldă, călduță și rece pentru aclimatizare și o plăcută trecere a corpului de la o temperatură la alta. Am aflat că aristocrații, magistrații, oamenii politici, frecventau deseori băile publice, deși aveau băi private, doar pentru a asculta zvonurile. La terme se discuta politică și se puneau la cale intrigi. În băile publice puteau merge și oamenii de rând, femeile, gladiatorii și sclavii, în zone special destinate.

Existau spălătorii publice și afaceri ale celor care se ocupau cu tăbăcitul pieilor, spălatul și albitul țesăturilor. Nobilii romani iubeau albul impecabil al togilor lor. Denumirea de “candidat” provine de la albul “candido” al togilor cu care erau îmbrăcați, simbol al curățeniei și al purității. Tăbăcitul pieilor și albitul țesăturilor era făcută însă cu urina colectată din oraș dar și cu urina de animale (era foarte apreciată urina de cămilă, adusă din Orient), cunoscut fiind de atunci efectul de curățire și înălbitor al amoniacului. “Pecunia non olet”, expresia pe care o folosim și astăzi pentru “banii n-au miros” se pare că pleacă tocmai de pe vremea lui Vespasian, care, în Roma antică, a dispus în tot orașul locuri în care se colecta urina, rezolvând o problemă igienică, dar și de buget, pentru că astfel deșeurile deveneau o resursă valoroasă, se obțineau bani colectând dejecții. Sclavii călcau cu picioarele pieile și le tăbăceau în căzi speciale.

Orașul Pompei nu avea canalizare, din case apele uzate ajungeau în stradă! Drept pentru care în mijlocul străzii, pentru traversat existau pietre pe care se putea păși la nivelul trotuarului, fără a atinge partea “carosabilă”. Erau așezate ca trecerile de pietoni de astăzi. Străzile se curățau cu apa din fântânile publice prezente de-a lungul arterelor principale.

Romanii aveau un raport cotidian și constant cu superstițiile, locul e plin de simboluri și de inscripții. Fresca bine păstrată cu chipurile celor 4 zeități pictate de la intrarea într-una dintre spălătorii vorbește despre zilele faste. Luni pentru Diana, miercuri era Mercur, joi era Jupiter și duminică, Apollo, zeul soare. Celelalte zile, adică marțea (Zeul Marte) și Vinerea (Venere) considerate nefaste pentru orice activitate, lipseau de pe frontispiciu. Cu alte cuvinte accesul la spălat era permis doar în cele patru zile faste. “Nè di Venere, nè di Marte non si sposa, non si parte, nè si dà principio all’arte”. Nu se cere mâna în căsătorie, nu se pleacă la drum și nu se încep lucrări de nici un fel.

Ghinionul, deochiul “oculus malignus” era considerat pe atunci cauza întâmplărilor nefaste și bolilor, astfel se explică prezența amuletelor și a reprezentărilor falice în diverse ipostaze la tot pasul, la intrarea în case, magazine și sub formă de bijuterii-amuletă. Era numit “fascinus” și proteja de deochi și aducea noroc.

“Domus pompeiana” casa tipică a oamenilor bogați și a nobililor, respecta canoanele arhitectonice ale vremii, erau de formă dreptunghiulară, cu camerele dispuse de jur împrejurul atriumului central, fără ferestre, cu un etaj. Încăperea centrală, “atrium”, avea deschidere largă către stradă, astfel încât să fie vizibilă, admirată și invidiată de trecători. Lumina pătrundea în casă prin “compluvium”, o deschidere centrală în acoperiș de formă dreptunghiulară și înclinată către interior, care conducea apa pluvială în cădere, jos, pe pardoseala cu mozaic. Apa se aduna într-un bazin dreptunghiular ca o mică fântână numit “impluvium” și de acolo se scurgea într-o cisternă subterană. Era apoi folosită pentru necesitățile gospodăriei, extrasă din subteran printr-un puț lateral îngust. În perioadele de secetă, până la aducerea apei în oraș prin apeducte și țevi de plumb, se foloseau și puțurile publice din stradă.

Casele aveau grădină interioară, salon de primire a oaspeților, camere pentru prânz, dormitoare, băi private. Nu aveau mult mobilier, doar un altar în care expuneau statuete (din lemn, ceramica sau ceară) ale protectorilor casei și familiei, scaune, paturi și cufere pentru îmbrăcăminte. Pe acestea din urma nu le-am văzut, fiind obiecte din lemn în mod evident au fost distruse de cenușă, și piatra incandescentă. Multe din obiectele mărunte, părți întregi din mozaicuri au fost transportate și expuse în interior la Muzeul Național de Arheologie din Napoli, în timp ce în situl descoperit, sub cerul liber, au rămas doar ruinele și părțile care s-ar fi deteriorat mai mult dacă ar fi fost mutate. Cele mai reprezentative case din Pompei au primit un nume legat de caracteristica lor principală sau poartă încă numele proprietarului originar, inscripționat la intrare. Din păcate, nu toate erau deschise publicului din cauza măsurilor restrictive legate de pandemie.

Să fac o clasificare a celei mai frumoase sau interesante case e greu, pot doar să fac o listă cu ce mi-a plăcut:

• La Casa Faunului s-a descoperit, intactă, statuia de bronz al unui faun care dansează în centrul atriumului. Este cea mai mare, cu o suprafață de 3000 mp, probabil proprietatea unui om foarte bogat având în vedere obiectele prețioase descoperite în interior. Faunul este un zeu al fecundității în mitologia romană. Este reprezentat ca o ființă imaginară în chip de bărbat cu coarne, urechi lungi și picioare de țap, protector al câmpiilor, al pădurilor și al turmelor.
• În Vila lui Diomede corpul proprietarului a fost găsit îmbrățișând pe cel al unui servitor la intrarea în vilă. Avea asupra sa un săculeț cu monede, (care însă se vede că nu i-a servit să-și salveze viața).
• Casa del Poeta Tragico. Casa Poetului tragic e cea la intrarea căreia a fost găsit un întreg mozaic reprezentând un câine, probabil rău, și inscripția “cave canem”, “atenție la câine” de astăzi.
• Il Lupanare. La Pompei erau circa treizeci de case de toleranță, frecventate doar de bărbații din clasa socială joasă, sclavi sau negustori ocazionali. Pe străduțe înguste, retrase, erau taverne cu camere dotate doar cu paturi iar pereții erau pictați cu scene amoroase explicite. Femeile care se dedicau acestei meserii erau numite “lupe” în Roma antică și erau gestionate de către un proprietar al localului.
• Villa Imperiale, care avea 43 de coloane în jurul unei grădini impunătoare.
• Casa moralistului a fost numită astfel datorită inscripției ca un graffiti pe unul dintre pereți, un îndemn moralist de a ține privirea departe și a nu face ochi dulci soției altcuiva „Allontana dalla donna altrui sguardi lascivi e occhiate languide”.
• Casa mistrețului cu mozaic bine conservat care reprezintă o scenă de vânătoare.
• Casa Gladiatorilor. E mai mult decât o casă, e o adevărată sală cu teren de antrenament unde locuiau și se antrenau gladiatorii, cu mozaicuri care păstrează fragmente din scene de luptă iar, pe coloanele din jurul terenului, s-au găsit inscripții referite la victoriile gladiatorilor. Ghidul ne-a povestit că de fapt gladiatorii nu erau uciși când pierdeau luptele, așa cum vedem noi în filme, pentru că erau considerați investiții și erau adulați de către suporteri, precum sunt astăzi fotbaliștii. Se hotăra moartea doar pentru cei care luptau necinstit sau care se dovedeau lași. Iar gestul cu care era decisă moartea, era opus celui cel pe care îl cunoaștem noi azi. Degetul mare în sus reprezenta moartea, nu cel în jos, fiind semnul sabiei (“gladium”) în sus înfipt în gâtul gladiatorului. Regizorul Ridley Scott s-a documentat și a vizitat Pompei înainte de a regiza filmul “Gladiatorul”, dar a preferat să mențină gestul unanim acceptat, cu toate că istoricii i-au explicat semnificația diferită.
• Villa dei Misteri. Cel mai faimos edificiu, numit astfel din cauza picturilor ce decorau interioarele, unde se pare că se celebrau ritualuri obscure, despre care nu s-a reușit să se descoperite prea multe. În partea destinată servitorilor au fost găsite schelete pietrificate care, spre deosebire de stăpânii casei, n-au reușit să se salveze.

Ce nu mi-a plăcut la Pompei:

Cu scuza pandemiei, de la casa de bilete nu am primit pe lângă biletul de intrare nici măcar o hartă a sitului, sau un ghid, cât de mic. Și nu e ușor fără hartă sau fără o mică idee despre locul unde te afli pe un teren de 40 ha, cu puține puncte de referință, acolo e ușor să te rătăcești și să te învârți ca într-un labirint. Norocul nostru a fost și că, fiind dimineață, și puțin turism încă în luna mai post pandemie, eram puține grupuri, nu ne intersectam deloc și nu am avut senzația de oboseală care se manifestă în vizitele cu aglomerație. Am stat câteva ore bune în interior fără să simțim trecerea timpului, am fost tot timpul curioși, fascinați și încântați. Aș fi vrut să nu mai ies de acolo, doar foamea ne-a trimis acasă.

Eram informați că deja din parcare, înainte de intrarea în muzeu, te abordează destul de agresiv încercând să te “agațe” diverși ghizi de ocazie care își ofera serviciile. I-am refuzat categoric pentru că, din principiu, mi se pare corect să dau banii mei muzeului, statului, în esență celor care întrețin și gestionează săpăturile și situl arheologic. Oamenii sunt destul de insistenți și suficient de șmecheri și asta mă deranjează cumplit. Eram conștienți că fără un ghid, fără cunoștințe aprofundate sau documentare prealabilă nu am fi observat decât niște ruine, fără semnificație și ar fi fost păcat să fie așa. La Pompei fără ghid mai bine nu intrați! Dar să nu primesc de la casa de bilete decât o invitație directă la a apela la ghizii din curte mi s-a părut o nerușinare. Ba mai mult, când m-am lamentat și le-am explicat indignată și frustrată că nu e normal ca serviciile de ghid să fie lăsate la voia întâmplării, a privaților și, probabil, a impostorilor, am primit un răspuns uimitor: “să-i lăsăm să trăiască și pe ei”. Cu alte cuvinte, situl arheologic se mulțumește cu prețul biletului de 16 euro!! Au ridicat din umeri neinteresați. Dar de cum am intrat am fost abordați de o persoană cu ecuson, zice-se “ghid autorizat Pompei”, care în schimbul sumei totale de 120 euro își oferea serviciile de ghid pentru 3 ore.

Eram deja trei cupluri derutate în așteptare, așadar, am plătit alți 20€ / persoană ghidului nostru privat (un localnic, tehnician dentar de meserie!! Autorizat de situl arheologic). Dacă am fi mai avut răbdare să așteptăm, grupul se putea forma și din alte persoane pentru a reduce cota de participare, dar cum eram grăbiți să intrăm, sunt hectare de teren de vizitat, și alți amatori nu prea apăreau, am acceptat turul în grup de șase. Omul era pregătit, nimic de zis, era informat, și-a câștigat banii, ne-a explicat mult și chiar bine, nu mă pot plânge de el, personal știam foarte puțin din tot ceea ce ne-a povestit. Am luat notițe – îmi scriam cuvintele ”cheie” – tot timpul vizitei. Bogdan, soțul meu, l-a și înregistrat cu telefonul, iar acasă am redeschis argumentele, am citit și ne-am documentat mai bine. A rămas însă gustul amar al lipsei de organizare și al modului în care Pompei a decis să lase un serviciu atât de important la voia întâmplării… E păcat, dar aș spune că la Napoli… totul e posibil.

“Duminică am fost la Pompei” scria Goethe în 1816 în jurnalul său de călătorie. “Multe nenorociri s-au întâmplat în lume, dar puține au adus atât de multă bucurie posterității”