Pentru o săptămână, în luna mai, post pandemie, am decis să ne petrecem vacanța aproape de casă. Italia nu duce lipsă de destinații de vis, avem încă multe de văzut, așa că am oscilat între Sicilia, încă rămasă pe lista de destinații și insula Capri. Cum despre Capri auzisem că este o destinație cam exclusivistă și cum la loterie încă n-am câștigat, am ales să luăm o cazare pe Coasta Amalfi și să mergem doar o zi pe insulă. Apoi, de pe coastă am fi avut mai mult libertate de mișcare, am fi putut vizita în fiecare zi altceva.
Zboruri de la Veneția la Napoli erau multe și ieftine, zborul durează o oră și costă jumătate din prețul unui bilet de tren rapid, care ar fi făcut 5 ore!! Deci, avion să fie, rezervat cu circa 70 euro / persoană inclusiv bagajul.
Pentru cazare, m-am orientat mai întâi prin Booking dar la recomandarea unui coleg al soțului meu, am ales un B&B într-o “frazione” di Positano. Frazione este o unitate administrativă distinctă, aparținând unei alteia mai mari. Deci eram la Positano, dar eram mai în afara orașului turistic, într-un sătuc. Proprietara ne-a prevenit la telefon că sunt “un pic cam departe” dar într-un loc romantic și foarte liniștit, departe de lumea dezlănțuită. Iar noi nu ne-am făcut griji știind că ne duceam acolo doar să dormim fără să cheltuim sume exagerate ca în renumita Positano. Tot gazda ne-a asigurat că există mijloace de transport în comun care parcurg toată coasta în sus și-n jos între localități, curse care circulau la fiecare oră și că nu va fi nevoie să circulăm cu mașina.
O altă dilemă pe care am avut-o a fost aceea dacă merită sau nu să închiriem mașină pentru vizita pe coastă. Citisem că străzile sunt înguste, puține, aglomerate și greu de parcurs. Parcările puține și scumpe. Dar ideea că de la aeroport ar fi trebuit să schimbam trei mijloace de transport până la locul de cazare și că apoi am fi fost complet dependenți de orarele autobuzelor care ar fi trebuit corelate cu cele ale vapoarelor pentru insula Capri, ne-a ajutat să ne decidem. În plus, ora de întoarcere cu avionul era 6 dimineața, și doar cu un taxi am fi reușit să ajungem în timp util la check-in. Deci, decizia a fost să închiriem o mașină din aeroport, și am acceptat oferta bilet de avion + închiriat mașină pe care ne-a sugerat-o compania aeriană.
La aterizare, în parcarea din fața aeroportului exista un autobuz de transfer care ne-a condus într-o parcare adiacentă unde își aveau ghișeul toate companiile de închiriat mașini. A noastră ne-a oferit o Dacia Sandero în locul celei mult mai mici pe care o rezervasem din motive de spațiu în parcări. Toata lumea ne-a sfătuit să luăm cea mai mică mașină posibil. Pe procesul verbal de primire al mașinii erau însemnate micile daune pe care le avea mașina la primire, adică doar trei puncte. Am ales să plătim o asigurare separată pentru daune la caroserie, având în vedere că eram la Napoli.
Când am ajuns în parcare însă și am început să examinăm mașina, am descoperit mult mai multe daune decât cele declarate. Am făcut fotografii și soțul meu, Bogdan, s-a întors la domnișoara de la ghișeu, care i-a spus cu nonșalantă “ah, nu sunt probleme, vă cred pe cuvânt”. Dar cum la Napoli nu trebuie să uiți că ești la Napoli, i-a adus frumușel mașina în fața ghișeului, a rugat-o să iasă și să consemneze împreună toate problemele pe procesul verbal. Vă asigur că nu erau deloc mici și invizibile, erau ditamai zgârieturile, o bucată de plastic lipsă, ce mai, daune care ne-ar fi costat probabil bani frumoși. Am tot citit și auzit pățanii cu companiile de închirieri în toata lumea, deci am fost avertizați să fim atenți. Așadar să fiți atenți când închiriați, deschideți bine ochii când luați în primire, consemnați orice mică daună pe procesul verbal. Mașina închiriată plus asigurarea pentru caroserie pentru o săptămână au costat 170 euro.

Positano

Coasta Amalfi

Positano

Positano

Positano
Cu mine copilot, am plecat la drum după ce am selectat pe navigator destinația. Nu mi-am imaginat că din opțiunile de trafic erau excluse autostrăzile și ne-am trezit conduși pe străduțele din periferia orașului, în localități adiacente, lipite una de alta, într-o atmosferă tipică sudului italian. Era duminică înainte de prânz, lumea roia pe străzile înguste cu prăvălii direct în stradă, traversau haotic, scuteriști cu nemiluita ce răsăreau de te miri unde, ne depășeau pe la stânga și pe la dreapta, transportau pe scutere de la copii și neveste, la noptiere și bidoane, cățelul (purcelul nu!). Gunoi pe marginea străzilor, câte o pisică moartă ici și colo de care nimeni nu se sinchisea. Prioritatea în intersecțiile nedirijate e opțională, Bogdan era cu adrenalina la maxim. Fusesem avertizați, eu am mai fost în zonă, dar așa peisaj, aglomerație și lume pestriță nu am mai văzut în Italia până acum. Am coborât de câteva ori fereastra să fac fotografii “artistice”, să surprind câte ceva din culoarea locală, dar am renunțat când m-am trezit la un semafor cu un negustor de scoici care mi-a băgat sub nas, cât ai clipi, o plasă cu scoici de vânzare! Și auzisem că la Napoli ți se fură telefonul din mers! 🙂
Am parcurs de la aeroport, fără să vrem, toate localitățile din zona metropolitană de la periferia orașului Napoli, ocolind practic autostrada. 50 de km în două ore! M-am îngrozit la gândul că ăla ar putea fi singurul drum către niște localități turistice atât de renumite, către o destinație de vis. Curând ne-am dat seama că există și o autostradă, dar era deja prea târziu. Între aeroport și Coasta Amalfi se întinde doar o mică bucată de autostradă de vreo 25 km. La întoarcere ne-a condus direct în aeroport. Și s-a văzut diferența, mai ales că era ora 4 dimineața când nu era trafic.
Odată ajunși pe coastă, am intrat pe șoseaua națională, bună, dar șerpuită, adeseori îngustă, dar care are de-o parte muntele, stanca și în cealaltă parte marea, jos, amețitor. Din loc în loc sunt “belvedere”, câte o zonă unde poți opri pentru un popas și câteva fotografii cu marea în prăpastie, sau un mic golfuleț de culoare turcoaz. În localități se circulă printre clădiri și magazine construite în pantă, cu ieșire direct în stradă. Practic imposibil de parcat în fața hotelului sau a unui mic magazin în care ai fi vrut să intri. Unele hoteluri au accesul direct din stradă, balcoanele către stradă, iar parcările în alta zonă, numai cu plata la oră de 1,5-3 euro sau cu o sumă fixă zilnică de la 20 euro pe zi în funcție de mărimea mașinii. Terenul construibil este o resursă rară pe coastă și orice palmă de pământ liber devine o parcare cu plată, ori a primăriei, ori a privaților care iau în concesiune un teren, îl împrejmuiesc cu panouri sau garduri de plasă, îl acoperă (sau nu) cu o prelată și îl numesc “parcheggio custodito” adică parcare păzită. La intrare trebuie să lași cheile negustorului, căci în interior mașinile sunt înghesuite precum sardelele, când îți vine rândul s-o iei, le muta omul pe toate până ajungi la a ta.
Dacă vreți să mergeți cu mașina în orice loc, prima întrebare pe care să v-o puneți este unde găsiți loc de parcare și cu ce costuri, altfel riscați să ajungeți în fața obiectivului și să nu găsiți loc. Când ieșeam seara la restaurant sau la o pizza, sunam să rezervăm loc și prima întrebare era “unde ne sfătuiți să parcăm în zonă”. De fiecare dată am primit sfaturi bune.
Pe Coasta Amalfi practic nu există locuri de parcare gratuite, luați-vă gândul! Era luna mai, puțini turiști iar mașinile înșiruite de-a lungul străzilor erau doar ale localnicilor și doar pentru ei parcarea avea tarif preferențial. Am văzut de câteva ori mașini ridicate de poliție pentru că erau parcate în curbă sau încurcau circulația. Deși în unele locuri, a lăsa mașina de-a lungul drumului era extrem de periculos pentru că ori riscai să rămâi fără oglindă, ori o găseai zgâriată. Am observat că mașinile localnicilor sunt toate mici, vechi, foarte zgâriate sau lovite, nu cred că se deranjează nimeni măcar să le mai repare. Așadar dacă vreți mașină, calculați toate costurile și cântăriți avantajele și dezavantajele.

Vile în Capri

Villa Cimbrone, Ravello

Grădină cu lămâi în Ravello

Restaurant în Positano

Positano

Vânzător de granita

Terasa unei cofetării din Capri
În localități și între localități există autobuze mici (jumate de autobuz îl numeam noi) care au orar stabilit. Cam unul pe oră, depinde de traseu și de perioada din an. Prețul biletelor este foarte convenabil 2-3€ pe sens de persoană. Noi, din Positano până la locul nostru de cazare cocoțat pe munte, plăteam 1,50 euro pentru o jumătate de oră de traseu teribil. Eu am complimentat toți șoferii cu care am circulat, adevărați kamikaze, păreau că au făcut școala de șoferi la forțele speciale. Claxonează scurt ca să-și semnaleze apariția înainte de fiecare curbă, se opresc să se salute cu trecătorii din stradă își dau semnale sonore și cu lumini, își dau prioritate prin locurile înguste în care trebuie să se decidă care trece primul, căci amândoi n-ar avea loc.
Circulând în autobuz cunoști localnicii mai bine ca nicăieri. Prietenoși, vorbareți, guralivi de-a dreptul, zgomotoși și expansivi nevoie mare. Cred că napolitanii sunt cei mai zgomotoși italieni. 🙂 Se salută la fiecare stație cu cine urcă și cine coboară, “Ciao Mauro” de zece ori la fiecare stație, ați înțeles că Mauro era șoferul 🙂 și că le răspundea la fiecare. Apoi mai era și șoferița Adriana de serviciu în alte zile. Se tutuiesc și trăncănesc vrute și nevrute ca niște vechi prieteni care se întâlnesc în fiecare zi pe același traseu.
Noi am locuit undeva pe munte, într-un B&B al unei familii. De la locul unde parcam mașina (cu plata 10 euro pe zi), erau 10 minute de mers pe jos, într-un mic burg cu câteva case, o bisericuță și două mici restaurante. Străzile erau înguste, de parcurs doar cu piciorul sau cu măgărușii, care transportau mărfuri. Într-o dimineață ne-am trezit cu răgetele măgarilor sub fereastră și când am ieșit i-am văzut sub balcon cum cărau pe șeile lor flori și mărfuri la casele din zonă. Din păcate cu măgarii se cară și materiale de construcție. Mi se rupea inima să-i văd înhămați cu lăzi mari din tablă pline cu saci de ciment și moloz. 🙁
Casa în care am locuit era construită în pantă, avea câteva camere cu terasă și vedere spre orașul de jos și către mare, cât vedeai cu ochii. Deasupra era o terasă mare cu șezlonguri și umbrele unde luam dimineața micul dejun. Priveliștea și liniștea din terasa casei erau de 5 stele, prețul de 3 stele, dar distanța de parcurs era de o stea! 🙁 Dacă pierdeam ultima cursă de autobuz de la ora 21:20, doar taxiul ne-ar mai fi dus acolo pe munte! Așadar am ales să luăm mașina doar când voiam să întârziem mai mult seara.
De la cazarea noastră exista și un traseu de făcut la picior cu 2000 de trepte pentru coborât în Positano. În prima zi, după ce ne-am cazat, am decis noi vioi să coborâm 2000 de trepte, să mergem să vedem marea și orașul, să mâncăm jos și să ne întoarcem seara ori pe scări ori cu ultimul autobuz. Coborârea, ce părea floare la ureche, mi-a distrus picioarele. A doua zi aveam genunchii și mușchii praf, febră musculară pentru următoarele zile de parcă aș fi urcat muntele, nu l-aș fi coborât. Nu aș fi crezut că e atât de solicitant să cobori scări.

Terasa hotelului în care am locuit

Vedere din balcon

Măgărușii care transportă materiale

Indicator spre “Sentiero degli dei”- poteca zeilor
A doua zi am plecat la Pompei, experiență despre care am povestit într-un alt articol – Pompei orașul redescoperit de la poalele muntelui Vezuviu. Am luat mașina, pentru că pe drumul spre Pompei ar fi fost prea multe necunoscute și legături între diferite mijloace de transport. Dar la agențiile de turism locale în plin sezon turistic, sigur veți găsi excursii organizate cu autocarul, ghid și acces la situl arheologic.
Prin agenții, pe care le găsiți în toate localitățile de pe Coasta Amalfi, sau direct de la debarcader se pot lua bilete pentru cursele pe apă către insulele Capri sau Ischia. Sunt curse cu bărci mai mari sau mai mici, după buget. Din Positano, în luna mai, când am fost noi, nu erau plecări de nave, pentru că debarcaderul fusese distrus de o furtună și încă se făceau lucrări de reparație. Așadar, pentru a ajunge pe insula Capri, am decis să luam mașina, să ne deplasăm în Sorrento, să plătim o parcare pentru o zi în port, unde să lăsăm mașina dimineața și să o luăm seara. Din portul Sorrento, fiind un port mai mare, erau și mai multe curse. Dar nave directe pentru Capri există din toate localitățile de pe coastă. Noi am ales o navă de pasageri mai mare până pe insulă (traseu de ½ oră) și de acolo un tur în jurul insulei cu o barcă mai mică.
Turul în jurul insulei nu trebuie pierdut, e o minune să treci pe sub stâncile simbol al insulei, numite Faraglioni – ca pe sub o boltă. E atât de romantic, iar apele atât de albastre! Insula e stâncoasă, pe alocuri cu scobituri profunde pe sub care se intră cu barca, iar apa este turcoaz, verde sau albastră, după cum e lumina zilei. Are un far frumos și două porturi în jurul cărora se înghesuie casele albe ale celor două localități distincte Capri și Anacapri, dar și vile izolate, ale celebrităților, aruncate ici și colo printre stânci, unele cu potecă abruptă până la mare.
Din portul Marina Grande unde am acostat, am urcat imediat și pe mica ambarcațiune care ne-a purtat în turul de două ore în jurul insulei, tur care aș fi vrut să nu se mai termine. Cu siguranță există și bărci mici private, cu pilot, cu posibilitatea de a sta mai mult în larg și de a te opri pentru înotat, sau chiar pentru un prânz la bord. Din păcate n-am putut intra în Grotta Azzura, marea era agitată și nu era permis accesul. În acea grotă se intră cu o barcă mică, cu un vâslaș, printr-un orificiu în stancă, înalt de un metru, deci la intrare ți se va cere să te întinzi pe spate. Prin acel orificiu prin care se intră în stancă, pătrunde și lumina iar apa capătă culori incredibile.
Pe insulă se circulă numai cu piciorul, cu taxiul decapotabil, cu funicularul, telescaunul sau cu mici autobuze care fac legătura între un obiectiv turistic și altul. Noi am ales să urcăm direct la Anacapri cu un autobuz iar de acolo am coborât cu piciorul până în Capri. Nu am avut timp să ajungem la Far, în partea opusă a insulei, deși tare mi-ar fi plăcut. La Capri nu trebuie să ratați priveliștea deosebită din parcul “Giardini di Augusto” cu terase înflorite și cu vedere către Faraglioni. Ne-am întors cu ultima cursă care a ajuns în Sorrento pe la ora 19, dar aș fi vrut să rămân până mai târziu ca să văd insula și noaptea!
Toate localitățile de pe coastă sunt deosebite, totuși Positano mi s-a părut cea mai frumoasă. Mi-a plăcut și Ravello, la care aș fi vrut să fi poposit mai mult. Noi am vizitat doar puțin orașul și o grădină înflorită, cu vedere la mare, Villa Cimbrone.
Pe coastă se pot face și drumeții pe munte. “Sentiero degli dei”- poteca zeilor este un traseu cu peisaje amețitoare către mare pe o parte, iar pe cealaltă parte către stânci golașe. Poteca e marcată și accesibilă celor cu nivel mediu de antrenament dar adeseori e chiar periculoasă, pentru că pe alocuri nu are nici un fel de protecție, mergi practic pe marginea prăpastiei. Noi am ales să facem un traseu de vreo 3 ore plecând de la Agerola în ușoară coborâre, și am ajuns în fața casei unde locuiam.
La sfaturile unei prietene am urmărit pe YouTube filmele postate de Nicki Positano. Dacă intenționați să vizitați zona, urmăriți-i filmările pe YouTube, căutați-o după numele ei. Este englezoaică, îndrăgostită de zona coastei, judecând după cum o promovează. A fost un fel de preview, aveam senzația că am fost deja acolo, înainte a ajunge. E căsătorită cu un italian, locuiește într-o casă tipică din Positano, iar în filmulețe am găsit multe sugestii practice pentru turism în zonă.

Sorrento văzut de sus

Priveliște din grădina Villa Cimbrone, Ravello

Coasta Amalfi văzută de pe Insula Capri

Faraglioni

Excursie cu barca în jurul Insulei Capri

Insula Capri – Via Krupps
Text și fotografii: Roxana Creanga
© Copyright 2021
Frumoasa descriere a zonei ai făcut. Cu siguranță voi ajunge și eu prin acele locuri.
Buna ! Îmi poți spune te rog de la ce firma ai închiriat mașina. Am văzut ca a fost prin agenția de bilte,dar poate pot identifica direct firma de închirieri. Mulțumesc !
Superba descriere, fabuloase poze 🥰 abia astept sa ajung!