Villa Taranto
„O grădină frumoasă nu trebuie să fie mare, dar trebuie să fie grădina din visul vostru, chiar dacă e întinsă pe doar câțiva metri.”
Astfel ne-a lăsat scris Căpitanul Neil McEacharn, cel care a dăruit Italiei Villa Taranto cu parcul grădină botanică din jurul ei, pe un promontoriu pe malului piemontez al lacului Maggiore, la Verbania.
Neil Boyd McEacharn cunoaște și îndrăgește încă din copilărie Italia, unde călătorea împreună cu familia. Era urmașul unei bogate familii de nobili scoțieni, armatori, proprietari ai unei companii de navigație către Australia, precum și ale unor mine de fier și cărbune.
Ajuns la maturitate, Căpitanul Neil McEacharn, pasionat de botanică, visa să cumpere o proprietate pe care să-și cultive pasiunea, să adune specii de plante și flori din toată lumea, într-un loc cu o climă mai blândă și mai puțin ploioasă decât Scoția sa de obârșie, nu tocmai ideală pentru un astfel de proiect.
În anul 1931, în timpul unei călătorii în Orient Express de la Londra către Veneția, citește în revista Times un anunț de vânzare imobiliară. Marchiza de Sant’Elia – doamnă de palat și soția unuia dintre maeștrii de ceremonii ai regelui Victor Emanuel, vindea o proprietate situată pe malul lacului Maggiore. Căpitanul cumpără vila și o redenumește Villa Taranto în amintirea unui predecesor al familiei, numit Duce de Taranto de către Napoleon, nu înainte de a se asigura că și terenurile din jur pot fi cumpărate. Le achiziționează și astfel, visul său de a amenaja în Italia o grădină în stil englezesc începe să prindă contur.
Până anul în 1940, ajutat de renumiți grădinari, botaniști și arhitecți de peisaj lucrează, aclimatizează și cultivă parcul. Cu pasiunea sa pentru botanică, cu simț artistic, și evident cu resurse financiare moștenite de la familie, se mută în vilă și își dedică existența grădinii sale fermecate. Reușește să restructureze Villa Taranto, să cultive și să aclimatizeze specii de plante și flori din întreaga lume. Aduce printr-un sistem de pompare apa din lac, pentru fântâni arteziene și irigații, construiește mici lacuri artificiale pentru plante acvatice, amenajează podețe, grădini terasate, adevărate covoare de iarbă, sere, scări și mici căderi de apă în cascade, galerii vegetale.
Șapte kilometri de alei și poteci străbat pajiști, pâlcuri de copaci ca într-o pădure, labirinturi vegetale, grădina lacustră cu nuferi și plante acvatice, sere cu cactuși și citrice, plante rare și exotice. Plasează sculpturi ale unor artiști ai vremii, pavilioane umbroase pentru odihnă cu vedere panoramică și zonă de wellness. Și peste tot, în zone bine delimitate și armonios încadrate în peisaj, straturi de flori specifice fiecărui sezon.
Ideală ar fi cred vizitarea parcului în primăvara, când înfloresc mai toate plantele, cameliile, azaleele, rododendronii, florile cu bulb. Apoi vara sunt mimozele, glicinele curgătoare în cascade, trandafirii. Tufele de hortensii au căpătat acum în octombrie tonalități prăfuite, antice, arțarii japonezi diferite tente de roșu, iar copacii au căpătat fiecare nuanța sa de rugină. E o infuzie de romantism o vizită în grădină, în orice anotimp. Căci în fiecare sezon grădinarii au grijă ca vizitatorii să rămână uimiți.
Noi am fost uimiți deja a doua oară, în octombrie este tot încântătoare deși era cu câteva zile înainte de închiderea ei pentru iernat. Am fost cu mama acum, am vrut neapărat să vadă și ea grădina și să-i arăt o magnolie rară plantată în anul nașterii ei, cu rădăcini puternice și spectaculos ramificate. E sezonul daliilor, pe o alee șerpuită, paradisiacă, sunt cultivate zeci de varietăți de dalii, cu flori mari cât o pălărie de floarea soarelui ridicate până la înălțimea mea, sau mici cât bumbuții unei păpădii. Albine și bondari zboară ocupați să facă provizii cu ultimele rezerve de polen din an.
Să vă continui însă istoria. Proiectul căpitanului McEacharn a fost întrerupt brusc de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, care l-a constrâns să-și părăsească creația și Italia pentru a-și îndeplini îndatoririle militare. Villa Taranto și parcul au fost lăsate în administrarea unui avocat devenit prieten apropiat. Abia în 1952 la rugămintea unor prieteni și a statului, a acceptat ca grădina să fie deschisă publicului, devenind vizitabilă.
Dragostea pentru creația sa a fost atât de mare, încât după război, la întoarcere, căpitanul a decis să-și doneze proprietatea Statului italian, el neavând moștenitori. Și-a manifestat astfel dorința ca grădina să nu fie abandonată și să rămână pradă invaziei naturii, ci să fie bine îngrijită și deschisă publicului, astfel încât toată lumea să se poată bucura de ea și de patrimoniul său botanic.
S-a stins 1964 la vârsta de 80 de ani pe veranda din fața casei și a dorit să fie înmormântat în parcul său. În 1965 i-a fost construit un mic mausoleu octogonal în mijlocul grădinii, cu un mic altar în care lumina intră prin vitralii cu desene florale. Administratorul și curatorul grădinii este înmormântat împreună cu familia în acest loc.
Vila nu se vizitează, în prezent în interior se află sediul Prefecturii provinciei. Într-o clădire adiacentă există și o expoziție cu vechi ierbare din flora spontană și cu numeroase materiale ce pot fi consultate de specialiști.
Și această grădină – ca și cele de pe malurile lacului Como despre care am povestit anul trecut – face parte din rețeaua ”Grandi giardini italiani”, circuit care reunește 120 de parcuri și grădini monumentale din Italia. Are drept scop promovarea lor turistică, organizarea de evenimente, schimbul de informații și specialiști, manageri, crearea de locuri de muncă în domeniu și mai ales reîntoarcerea acestor grădini la destinația lor inițială, aceea de locuri de agrement și de promovare a artei, destinate acum tuturor, nu numai elitelor ca atunci când au fost create.







Text și fotografii: Roxana Creanga
© Copyright 2020
This Post Has 0 Comments