Din Alpi la Marea Nordului

7 iunie 2017
Roxana
Călătorie

Germania de poveste

În vizită la Mittenwald, Castelul Neuschwanstein, Speyer și Köln.

Mittenwald este primul sătuc pe care l-am vizitat, primul din Germania după frontiera cu Austria pe care am traversat-o în prima zi. Nu pierdeți ocazia să petreceți câteva ore în sat daca sunteți în trecere sau vreți să faceți o pauză după un drum lung.

Auzisem că e tare frumos și l-am ales ca pe prima destinație a vacanței noastre. Este un sat la poalele Alpilor, cu case pictate cu personaje și peisaje, tipice Bavariei. Case ca în Hansel și Gretel, cu balcoane cu flori, acoperișuri din lemn și locuitori îmbrăcați în costume bavareze. Bărbații cu pantalonași scurți din piele, cu bretelele brodate cu flori, cu jambiere de lâna, iar femeile în rochii cu decolteu rotund, mânecuțe bufante, cu șorțurile lor încrețite, înflorate și jupoane cu volane. Satul e renumit pentru constructorii de viori, există un muzeu al lutierilor și viorilor. Am parcat mașina undeva în spatele gării într-o zonă rezidențială și am plecat la picior, fără hartă, să descoperim locul. Nu e greu să te descurci fără hartă într-un sat, ne-am orientat după mărimea străzilor și indicațiile stradale către „Zentrum”. Nu e un loc bătut de turiști, e doar un sat.

În plimbarea noastră, între o poză și alta, am descoperit un parc minunat, în care eram noi și încă vreo 5-6 persoane pe câteva hectare de pajiște perfect întreținută, poteci prin pădure, iazuri, căderi de apă și lac cu păstrăvi, scuar umbros și căsuță din lemn, cu băncuțe și mese de picnic, totul în stil bavarez. Era o liniște ca în pădure, când mi-a sunat telefonul am tresărit și m-am trezit vorbind în șoaptă ca să nu deranjăm pe cineva vorbind tare :). Erau flori ca într-o grădină botanică.

Ah, mai era și o zonă Kneipp, un fel de mini piscină în care intrai doar cu picioarele și mergeai prin apă până la genunchi, contra curentului, prin apă care venea din munte dintr-un izvor, apoi iar ieșeai pe pietriș rotund, iar intrai, pe un parcurs circular, desculț, pe pietre rotunde care-ți masau plăcut tălpile. Apoi ieșeai și te uscai pe bancă la soare. Eu n-am ratat ocazia. Am mâncat sandwich-urile de la pachet, ne-am oprit și-am băut doar o bere bavareză pe o terasă.

Am descoperit apoi că există și o telecabină care ne-ar fi purtat pe un masiv care domină zona, cred că priveliștea ar fi fost pe măsură. Ultima telecabină ne-a plecat însă de sub nas, dar cum costa 26 euro de persoană ne-am consolat, căci chiar nu ar fi meritat să urcăm ca apoi să coborâm imediat. Se apropia seara iar noi trebuia să ne și cazăm unde ne făcusem rezervarea, la vreo 20 km distanță, înapoi, în Austria la Scharnitz. Locul unde ne-am cazat se numește Gasthof Risserhof, o pensiune cu gestiune de familie, curată, decentă, cu un bun raport calitate-preț, chiar pe strada principală, comod. Am avut baftă să avem camera către spatele hotelului, deci n-am avut probleme cu zgomotul traficului așa cum ne-am temut când am văzut în ce zonă se află. Ne-am lăsat bagajele, ne-am întins jumătate de oră să ne odihnim picioarele și până seara, cum nu venisem să stăm în cameră, am ieșit într-un alt orășel alăturat, Seefeld.

Am întrebat-o pe proprietara hotelului ce să facem prin zona și ne-a recomandat să ne plimbăm la Seefeld.

Ei bine, deja din prima seară de vacanță am realizat că nu avem destule haine în bagaje. Erau deja 16 grade, noi plecaserăm din Padova de la 35. Eu îmi luasem doar vreo două pulovărașe „trichi-flichi” de pus pe umeri, lumea era cu jachete căptușite și eșarfe la gât, eu eram cu pantaloni trei-sferturi, cu gleznele afară, cu o cămășuță fără mâneci, scurtă. Băieții aveau câte un tricou mai consistent, eu eram echipata ca de o seară răcoroasă pe litoral, nicidecum ca pentru Alpi. La magazinele de suveniruri, singurele deschise la ora aceea erau doar porcării scumpe, ca pentru turiști și nu-mi venea deloc să plătesc 30 euro pe o jachetă de trening sintetică, din piele… Așa că m-am îmbrăcat în straturi mi-am pus maieul pe care îl pregătisem ca bluză, apoi un tricou, încă un tricou și puloverul „trichi-flichi”, fără nasturi, poșeta în diagonală ca să nu-mi sufle vântul straiele și niște pantaloni lungi. M-am înfășurat foarte „teatral” cu un șal din bumbac deasupra, care nu avea niciun sens, nu ținea cald, dar măcar crea straturi :). Culmea e că, la Seefeld, tocmai avusese loc în ziua aceea un festival al sculpturilor în gheață, cu buchete de flori înghețate în calupuri mari de gheață, ca niște statui, cu care am ținut să mă fotografiez. Exact ce-mi lipsea mie, gheață! Ba mai răsturnaseră și o remorcă de zăpadă pe un trotuar, de decor probabil, de introducere în atmosfera glacială, așa ca pentru turiștii prost îmbrăcați ca mine…

Mittenwald

A doua zi am plecat să vizităm Castelul Neuschwanstein. Un castel construit pe la 1870 de către Ludwig al II-lea, rege al Bavariei, considerat excentric și chiar declarat de către adversarii lui politici bolnav mintal. Acel castel Ludwig al II-lea l-a vrut ca pe un refugiu, în încercarea de a-și crea o lume imaginară, dorind să se separe de lumea din jur și de cei care nu-i înțelegeau sensibilitatea. E într-o pădure, pe o stâncă, într-un decor de poveste. Acolo Ludwig a vrut să trăiască într-o lume paralelă, departe de cea dezlănțuită și de intrigile politice și economice din jurul lui. Nu prea a reușit, a avut un sfârșit tragic și misterios, a fost găsit mort lângă un lac din apropiere. Mi-am cumpărat o carte despre viața lui, am început să o citesc, pare o poveste misterioasă, dar acum cred că nu era nebun, doar un excentric romantic și neînțeles. Am terminat de citit cartea între timp. A fost victima intrigilor politice, nu mai am dubii, doar că nu a fost niciodată declarat clar cine și de ce l-a ucis. Misterele istoriei…

Dimineață am stat vreo două ore la rând să luam bilet, dar intrarea noastră a fost programată abia la ora 17, căci numai așa se intră, la ore fixe, în grupuri limitate ca număr, însoțite strict de ghid, fără poze și opriri individuale neprevăzute de traseu. Treabă nemțească, rigidă, dar organizată în cel mai mic detaliu, cu audio ghid în limba pe care o alegeai. După ce ne-am văzut cu biletele în mână, pe la ora 12, am plecat să vizităm un alt oraș din apropiere, Füssen, căci nu aveam ce face în zonă până la ora 17.

Ne-am întors către castel cu vreo oră înainte căci de la casa de bilete până la castel nu se ajunge cu mașina proprie, traseul e în pădure și e închis traficului. Se urcă, după bugetul fiecăruia, cu caleașca trasă de cai, cu autobuzul navetă sau cu piciorul, așa cum noi am ales să urcăm, că doar eram la plimbare. Așadar ne-am întors în zona castelului la ora 16 și am început urcușul. Frumos drumul până sus, nimic de zis, dar cam obositor, vreo 45 de minute de urcat pe serpentine, pe un drum forestier, sau direct prin pădure pe poteci ca să mai scurtăm serpentinele. Am cam obosit, mai ales că era deja după-amiază și nu stătusem jos deloc de dimineață. Ar fi trebuit să luăm caleașca, dar ni s-a părut prea de pensionari ! 🙂 Cam cu limba scoasă (eu) am ajuns la podul de pe care se vede panorama, castelul, lacul din spatele lui, și am cam rămas cu gura căscată de frumusețea ce se deschidea în față. A meritat tot urcușul, cu vârf și îndesat. Podul era un podeț de fapt, cam îngust, deasupra unei prăpăstii și a unei cascade, plin de turiști, cam vibra din cauza pașilor, cam plină de adrenalină plimbarea pe podeț, deși știam că fusese proaspăt renovat…

Castelul e incomplet și de aceea și mai misterios, mare la exterior, dar vizita la interior nu m-a uimit. Durează doar 40 de minute, se vizitează doar câteva încăperi din tot acel castel enorm. Trebuie să redevii copil ca să înțelegi și să-ti placă interiorul, celor prea realiști nu le va fi pe plac. Nu are un stil bine definit, e un amestec de stiluri, e incomplet, e ciudat, e o fantezie, pare un decor de film fantastic, din cele cu Frumoasa din pădurea adormită sau Alba ca zăpada. Nu degeaba a fost sursa de inspirație pentru decoruri din filmele Disney.

Încăperile lui evocă o lume imaginară, desprinsă din legendele epice germane: Tristan și Isolda, Tanhauser, Siegfrid și Brunhilde, care au inspirat artiștii vremii și muzica lui Wagner, căruia regele îi era prieten, mecena și protector. După gustul meu e mult mai frumos Peleșul nostru. Dacă nu aveți timp sau resurse să vizitați interiorul castelului, nu vă necăjiți prea tare. Accesul la poalele castelului și accesul pe podul de unde se vede panorama este gratis, merită. Detalii și informații foarte amănunțite găsiți pe site-ul lor.

Următoarea noapte am dormit la Achat Comfort Hotel Hockenheim, ușor de ajuns, curat, recomand cu căldură dacă sunteți, prin zonă, noi l-am folosit doar ca tranzit. Nu fac reclamă hotelurilor, doar că sunt prieteni care mi-au cerut nume și date despre cazările noastre pe traseu și dacă pot da un sfat cuiva, cu plăcere. Apoi cine merită reclama, merită!

În ziua următoare am vizitat Muzeul tehnicii la Speyer. Un muzeu care păstrează în hale acoperite și apoi în aer liber, în curte, mijloace de transport de toate felurile, de la avioane ale armatei din timpul războaielor, avioane civile contemporane, nave, navete spațiale, submarine, la mașini de cusut și instrumente muzicale, automobile de toate felurile. Un fost coleg din liceu recomandase băieților să vedem muzeul și să ne rezervăm o zi doar pentru asta. Bun sfat. Mi-a plăcut și mie, nu-ți zic ce era pe capul băieților! Muzeul e foarte bine dotat și documentat, nu ajunge o zi întreagă să citești și să te informezi despre toate exponatele. De la locomotive cu aburi uriașe pe care ne-am putut urca, simula și asculta mișcarea roților cu sistemul de bielă-manivelă funcțional, cum numai în filme am văzut, am coborât într-un submarin, ba chiar am urcat într-un Boeing 747 al companiei Lufthansa, care mi s-a părut enorm! Nu mai văzusem în realitate așa un monstru, primul gând care mi-a trecut în cap a fost „cum naiba se ridică în aer așa ceva?” Toate avioanele pe care le-am văzut până acum păreau niște puiuți, ei bine, ăsta e imens.

Avionul e unul vechi de prin anii 1970, nu e chiar ultimul model, evident, fiind intr-un muzeu, dar îmi imaginez cat de mari sunt cele de ultima generație. Fixat pe un schelet metalic, la înălțime, în poziție de decolare, adică înclinat și cu vârful ușor în sus. Urci pe niște scări în spirală până în burta lui, apoi poți să te plimbi în interior, pe trei etaje, în cala bagajelor, pe aripă, poți studia cabina piloților, trenul de aterizare de aproape. Eu acolo am stat cel mai mult cred, deși mă cam apuca răul de înălțime când mă uitam în jos. Avionul se și mișca un pic, vibra din cauza pașilor turiștilor, sistemul de fixare era ușor elastic, tocmai pentru senzație cred. Nu-ți spun ce senzație ciudată să mergi pe o suprafață înclinată la vreo 20 grade, sistemul meu de echilibru cam era pus la grea încercare. În burta unui submarin mai fusesem la muzeul marinei din Genova, deci n-am fost chiar surprinsă, deși ăsta era mai mare. În burta avionului rusesc Antonov n-am mai urcat, am preferat să rămân cu impresia de la Boeing.

Am intrat apoi în hala unde erau adăpostite navete spațiale, una dintre cele care au fost folosite la misiunile Apollo, copia navetei Soyuz, și diverse exponate legate de zborul omului în spațiu, de la costumele și mâncarea liofilizată a astronauților, până că și o piatră lunară păstrată în vitrină.

În altă hală sunt adăpostite automobile de epocă, strămoșii mașinilor de curse de azi, utilaje agricole și tehnice, motociclete, velocipede, apoi orgi, instrumente muzicale, mașini de cusut, ateliere întregi cu unelte ale diferitelor meserii și meșteșugării.

Ar fi trebuit să intrăm și la cinema, au mai multe spectacole cu proiecție 3D pe un ecran semisferic, deasupra capului. Filmele însă erau exclusiv în limba germană, am întrebat la intrare. Muzeul avea inscripții în germană și engleză, dar filmele erau exclusiv în germană. E adevărat că nu sunt filme cu dialoguri importante, sunt filme documentare, interesant era doar efectul proiecției. Am decis ca nu merita să mai pierdem 2 ore și la un film la care ne-am fi uitat doar la poze, mai fuseserăm la Valencia acum câțiva ani într-un astfel de cinema, deci n-ar fi fost chiar o premieră.

Muzeul Tehnicii – Speyer

Următoarea oprire și ultima din Germania a fost la Köln. Ne-am oprit doar vreo 3 ore să vedem catedrala. E atât de mare că se vede din orice punct al orașului, chiar și de pe autostradă. Nu ni s-a părut departe văzând-o din autostrada, deci am ieșit, am parcat în gară și am dat o fugă peste un pod metalic peste Rin – plin de lăcățelele îndrăgostiților – direct în zona Catedralei. Nu se poate cuprinde integral în fotografie, este, zice-se, cea mai înaltă catedrală în stil gotic. Cam neagră și afumată de vreme, gotică, ascuțită și maiestoasă, cu niște vitralii impresionante în interior. Am fost norocoși să avem o zi însorită, pozele au ieșit minunate, dar, fără discuție, o fotografie nu e comparabilă cu realitatea. Am plecat repede din Köln, trebuia să ajungem la Rotterdam unde ne făcusem rezervare pentru noaptea următoare.