Cum am fugărit ploaia la Pantheon în Roma

Am vizitat Roma, la pas, căutând clădiri celebre, însă de departe, dintre toate construcțiile antice, din perioada renașterii sau moderne, am fost impresionată de Pantheon – templul păgân transformat în biserica creștină în anul 609 e.n.

Pantheonul, sau “Templul tuturor zeilor”, a fost construit între anii 27-25 î.e.n., apoi distrus complet de flăcări în anul 80 e.n. și refăcut între anii 118-125 e.n. în timpul împăratului Hadrian. Fațada clasică a clădirii este tipică unui templu roman – 16 coloane corintiene susțin un fronton triunghiular care păstrează și acum inscripția originală: M∙AGRIPPA∙L∙F∙COS∙TERTIVM∙FECIT – Marcus Agrippa, fiul lui Lucius, consul pentru a treia oară, l-a construit.

Odată ce ai trecut de ușile masive de bronz, respirația ți se taie când te trezești într-o sală rotundă enormă și maiestuoasă din marmură colorată. Este unica încăpere a templului, al cărei tavan este o cupolă gigantică și fascinantă, cu o deschidere în centru, ca un ochi către cer – Oculus-ul Pantheonului.

Oculus, o fereastră rotundă fără geam, cu deschiderea de 9 m, este singura sursă de lumină pentru templu și prin el, razele de soare coboară ca un fascicol de magie în încăpere. Pare calea către zeii care priveau din cer, ascultau rugile sau care coborau nevăzuți lângă bieții romani năpăstuiți de griji și de dureri.

Oculus

Să mă aflu în interiorul singurei clădiri care a supraviețuit și a fost utilizată neîntrerupt încă din antichitate – mi s-a părut ceva unic. Fermecată de fascicolul oblic de lumină ce intră prin oculus și traversează încăperea, mi-a trecut prin gând ideea că picăturile de apă ce cad pe podeaua templului prin deschiderea din tavan, sunt un adevărat spectacol. Am descoperit în podeaua de marmură niște mici scurgeri pentru apă și în mintea mea am tras concluzia că arhitectul a luat în calcul nu doar lumina ci și ploaia. S-a înfiripat dorința de a vedea cum plouă prin oculus.

În ziua următoare am pornit spre templu. Spre norocul meu, cerul s-a înnorat și au început să cadă picături fine. Întâi mai încet, apoi mai repede. Am luat-o la fugă să ajung sub oculus, dar surpriză… când am intrat în templu ploaia încetase. Podeaua era udă în centru, un cordon de sfoară înconjura locul de sub oculus iar vizitatorii se roteau prin încăpere și contemplau monumentalele morminte ale lui Raphael și Vittorio Emanuele II.

Am ieșit puțin dezamăgită dar cu speranța că ploaia va reveni. Am luat o gustare la Antica Salumeria de lângă Pantheon. M-am depărtat un pic pe străduțe și … ploaia s-a pornit din nou. Am început să alerg spre templu. Când mai aveam puțin să ajung, soarele s-a ivit printre nori și în același timp … a încetat ploaia. Am intrat din nou în templu și am privit același tablou – podeaua udă, lumea preocupată contemplând cupola și monumentele. Asta e. Trebuie să am răbdare. Am așteptat ceva timp în Piazza della Rotonda – piața din fața Panteonului, hotărâtă să rămân în apropiere. A reînceput ploaia, am pornit din nou spre templu, atentă să nu deranjez trecătorii stropindu-i, însă când am trecut de intrare, ploaia … s-a oprit.

Gata, am obosit. Renunț să mai fugăresc ploaia. Vreau să ajung și în alte locuri. O să mă întorc în Roma și mai vedem noi atunci cine pe cine.

Seara, un pic dezamăgită de vânătoarea fără rezultat, mi-am propus să merg la mall pentru mici cumpărături. Pe drum, în autobuz, s-a așezat lângă mine o doamnă distinsă și plăcută pe care am rugat-o să mă atenționeze când trebuie să cobor. Am intrat în vorbă și i-am povestit cât de mult mi-am dorit să văd cum plouă în Pantheon.

“Cred ca este superb, să vezi ploaia care pătrunde prin oculus și cade pe podeaua de marmură”, i-am spus eu.

“Draga mea, nu mai alerga să vezi ploaia în Pantheon.  Aerul cald din încăpere iese prin oculus și nu lasă picăturile de ploaie să cadă. Picăturile se sparg și se împrăștie prin atmosferă”.

Mi-a mai spus că imensa construcție a fost concepută ca un uriaș cadran solar, astfel încât razele soarelui să lumineze intrarea, în timpul echinocțiului de primăvară, atunci când împăratul pășea în templu la ceremoniile legate de ziua fondării orașului. Ascultam fascinată ce îmi povestea partenera mea “romană” de discuție. Sau, cine știe? Poate era avatarul Iunonei, zeița protectoare a orașului Roma, care mi-a auzit gândurile în Pantheon. Ea mi-a răsplătit tot efortul de peste zi. Acum am inteles rolul ferestrei către cer – de a lăsa să pătrundă lumina, căldura, divinitatea – perfectă, fără nici un defect.

Pantheonul