Cum să-ți petreci vacanța în Tenerife

E frig, e iarnă și sunteți în lipsă de inspirație pentru următoarea destinație de călătorie? S-o luăm metodic: iubiți căldura, eterna primăvară, marea și plajele dar și muntele? Așadar, rezervați-vă un bilet de avion pentru Insulele Canare. Arhipelagul e format din șapte insule vulcanice: Tenerife, Gran Canaria, Lanzarote, Fuerteventura, La Gomera, El Hierro și La Palma, iar cea mai mare e Tenerife. Se află în Oceanul Atlantic, sunt teritoriu spaniol din punct de vedere administrativ, dar comunitate autonomă. Din punct de vedere geografic arhipelagul este african, la latitudinea Marocului iar clima este subtropicală. Vegetația variază de la pădure de pini și vegetație exuberantă în special în nord în zona înaltă, până la peisaje lunare cu aspect deșertic. Plantații de banane dar și cactuși și agave cât vezi cu ochiul. Este un amestec de munte și mare, cu plaje vulcanice cu nisipuri negre, dar și cu nisipuri aurii, oceanul vântos la nord pentru amatorii de surf, munte pentru amatorii de drumeții. Sudul e mai turistic, pentru amatorii de viață mondenă, zgomotoasă, nordul mai sălbatic, mai natural,  mai puțin betonat și comercial.  Insula e foarte căutată de cei din nordul Europei care vin la „iernat” aici și mulți aleg să se retragă la pensie și să trăiască aici. Taxele sunt mici (TVA-ul e 7%, benzina 0,80€) iar viața e în general mai ieftină decât în orice alt loc din Europa. Am auzit engleză „British” perfectă la o familie de bunicuți englezi care vindeau pachete turistice, și mini-croaziere, mulți italieni care vin iarna să locuiască în Tenerife.

Noi, pentru aniversarea celor 25 de ani de căsătorie am ales Tenerife. E prima oară când călătorim pe o insulă, am vrut să fie o destinație pe măsura evenimentului. Și pentru că ne-a plăcut, vă povestesc. Nu aveam mai mult de o săptămână la dispoziție, deci am ales ceva apropiat, insulele mai îndepărtate și mai exotice ar fi însemnat prea multe ore de zbor, prea multe fusuri orare de diferență, ni s-a părut că nu prea merită deranjul pentru 7 zile. Și, cum în Canare n-am fost, am ales cea mai mare insulă din arhipelag. Zice-se că e cea mai bogată în obiective turistice, căci noi asta ne-am propus, să ne plimbăm și să vizităm mereu altceva. Nu suntem adepții formulelor de turism static, unde te oprești în hotel și acolo rămâi pentru întreg sejurul. Dar, cum era aniversarea noastră, am vrut să ne răsfățăm și am ales printr-o agenție de turism un sejur cu all inclusive la un hotel de 4 stele din sudul vestul  insulei. N-am fost deloc inspirați, este prima și ultima oară când încerc formula asta. Nu e pentru noi. Sau cel puțin nu în Tenerife. Și o să vă spun mai departe de ce.

Cum am ajuns ca eschimoșii pe o plajă cu palmieri

Am plecat de la Padova în prima zi cu temperaturi negative, am lăsat mașina în aeroport la minus 4 grade, temperaturi cam rare pe aici. După patru ore și jumătate de zbor am ajuns în aeroportul Tenerife Sud cu compania Neos. Știam că e călduț  în această perioadă a anului, știam ceva de 18-22 ⁰C fără oscilații mari între zi și noapte, dar când am ajuns în aeroport și am văzut personalul  de la sol cu mâneci scurte și bermude, deja începusem să mă gândesc dacă în valiză avem tot ce ne trebuie. În final mi-am zis că, dacă avem costum de baie și cartea de credit e tot ce contează. Totul se cumpără. Autocarul agenției ne-a cules din aeroport, acolo unde la ieșire ne aștepta reprezentatul agenției cu afișul în mâna și deja m-am simțit importantă. Numai în filme vedeam scene dintr-astea. Dar nu mi-a pus nimeni nicio salbă cu orhidee la gât. Sau numai în filme și în Hawaii îți pun?  Pentru noi era o premieră. Cel mai sudic punct de pe Terra pe care l-am atins până acum în viața noastră.

După un sfert de oră am ajuns la hotel, dar cum nu era încă momentul pentru check-in, am lăsat la hotel valizele și am plecat hai-hui să prospectăm zona pentru vreo 2 ore. Îmbrăcați la “patru ace”, în straturi, dar oricum nepotrivit, de-a dreptul ridicoli pentru  locul unde ne aflam. Eram ca niște apariții cu pantofi din piele, jeanși și câte un pulover pe umeri, peste cămașa scrobită. Lumea umbla în șlapi, cu maieu, cu prosopul pe umăr și se scurgeau alene la vale, către plajă. Noi păream niște comis voiajori, sau cei care îți fac propaganda religioasă la ușă, (fără să dau nume).  Atmosferă și miros de mare, terase, umbrele. Localitatea  unde am locuit se numește Adeje și e una dintre cele mai mari localități turistice din sud. Prea mare și prea aglomerată din punctul meu de vedere.  Prea multe clădiri enorme, dezvoltate și pe verticală, dar mai ales pe orizontală. Cazemate de hoteluri, cu sute de camere, frumoase, nimic de zis, dar enorme.  Eu n-am văzut în viața mea atâta industrie hotelieră. Nu erau clădiri regulate geometric, aliniate, ci așezate în pantă, dispuse în cerc, clădiri multiple, ramificate,  piscine sus și jos, iar verde în interior, apoi alt pavilion și altă piscină.  Cu palmieri, cu spații verzi  luxuriante în față dar și șantiere cu alte hoteluri cu alte sute de camere la tot pasul. Cam prea puțin verde la atâtea construcții în jur, una peste alta. Prea mult beton și asfalt. Trafic complicat, mașini peste tot și chioșcăreală cu suveniruri și articole de plajă. Eram năuci, ne-a apucat durerea de cap pe amândoi și de căldură, și de oboseală, și de hărmălaie. Nu eram prea încântată nici de plajă, dar știam că nu venisem să stăm acolo, că nu asta urma să facem în vacanța noastră. Ne-am întors la hotel și ne-am luat camera în primire. Frumoasă camera noastră, enormă, cu balcon deasupra piscinei. Complicat rău s-o găsim. Am umblat prin labirintul ăla cu lift panoramic transparent, apoi iar pe jos, iar alt lift, ne-au trebuit câteva zile ca să ne prindem care lifturi și ce direcții să luăm ca să optimizăm traseul din camera la recepție, în restaurant, apoi în garaj.  Hotelul e dotat cu teren de tenis și baschet, mai multe baruri și night cluburi, sală de jocuri, sală de fitness și spa, sală de spectacole, discotecă. Piscine mici și mari cu apă dulce sau sărată, șezlonguri, paturi cu baldachin, și 563 de camere!!!  Vă închipuiți cât personal trebuie să lucreze în așa ceva?  Eu mi-am imaginat un furnicar de oameni care mișună. Nefiind perioadă de plin sezon nu credeam că erau toate camerele ocupate. Am realizat câtă lume era în hotel la prima masă în restaurant. Prea multă.

Costa Adeje

Cu capul în nori pe El Teide

A doua zi de dimineață am decis că în zonă nu aveam ce face, așa că ne-am postat la deschidere în fața biroului de închiriat mașini direct în incinta hotelului. Cred că făcând o căutare pe Internet am fi reușit să obținem un preț mai convenabil, dar ne-am temut de surprize la restituirea mașinii.  Faptul că biroul de unde am închiriat era chiar în incinta hotelului mi s-a părut o garanție, față de cele de pe marginea plajei care te trăgeau de mânecă promițându-ți prețuri la jumătate. Mașina era deja în subsol în garajul hotelului, parcă ne aștepta pe noi, nouă, cu 1000 km la bord și cu loc de parcare garantat și inclus în preț.  Măcar seara când ajungeam la hotel nu aveam grijă să căutăm un loc de parcare în preajmă.  Căci n-ar fi fost ușor. Am primit card de acces în garaj și cheile unei Citroen C3 pentru 140 €, 7 zile, cu asigurare Casco inclusă.

Am plecat imediat către vulcanul El Teide, în centrul insulei. Zona vulcanului este declarată patrimoniu UNESCO, și este și parc național. El Teide, cu cei 3700 m ai săi, este cel de-al treilea vulcan ca înălțime din lume, depășit doar de Tamu în Japonia și de Mauna Loa în Hawaii. Este și cea mai înaltă culme a Spaniei. A fost citat încă din antichitate de Herodot și Pliniu cel Bătrân în scrierile lor, a fost considerat până în epoca modernă un adevărat far și reper de către navigatorii spanioli, portughezi și britanici în drumul lor prin Oceanul Atlantic către sud. Localnicii îl numesc cam drăgălaș  Pan Azucar – turtă dulce – din cauza „moțului” de nori și de zăpadă chiar și vara, dar numai turtă dulce nu este, credeți-mă! Drumul până la baza lui e spectaculos, mai întâi prin pădure de pini și cactuși, în serpentine. Apoi vegetația dispare dar apar  priveliști amețitoare către mare într-o parte și către vulcan în partea cealaltă. Drumuri perfecte, asfaltul impecabil pe o stradă secundară îngustă, pe care trebuie totuși condus încet pentru că vin mașini de sus și de jos. Dar au refugii special amenajate în locurile cele mai frumoase, puncte panoramice unde te poți opri și fotografia în voie. Asta dacă îți permit norii care, ba urcă, ba coboară, acum ești deasupra norilor și vezi doar versantul luminat, apoi norii urcă și vezi doar marea și plaja jos în vreun golfuleț, printre două stânci. Când am ajuns la vulcan, deja era acoperit cu nori, am decis să venim în altă zi când e descoperit, ca să-l fotografiem în toată splendoarea. Peisajul din jurul lui e de-a dreptul înspăimântător, ca un decor de film SF, eu una n-am văzut niciodată așa ceva. Pământ, practic, nu există, cât vezi cu ochii sunt doar roci poroase cu aspect de piatră ponce, neregulate, de culoare neagră, cenușie, pe alocuri brun roșcate și chiar verde kaki. Probabil din cauză că lava a înglobat aer în izbucnirea ei din măruntaiele pământului.  Roca nu e grea, am rămas uimită să pipăi și să simt în mână un ditamai bolovanul rugos, dar nu foarte greu, cu aspect de burete.  Nu sunt stânci ca cele  pe care le vedem în mod obișnuit la munte, sau ca cele de pe malul mării, rotunjite de valuri și vânt. Eu mi le-am imaginat ca niște brazde de piatră  răscolite haotic de o forță telurică misterioasă. Sentimentul este unul de început sau de sfârșit de lume, deloc liniștitor, îți provoca fiori pe șira spinării. În zona Parcului Național s-a filmat filmul The Clash of the Titans, și cred că așa ar fi arătat pământul când s-ar fi înfruntat titanii din legende. Cine știe cum arăta Pământul pe vremea aceea? Vegetație, aproape deloc! Câteva tufe țepoase ici și colo, câteva ciufuri spectaculoase de plante pe care nu le-am mai văzut nicăieri. Noroc că erau mașini și turiști ca noi în zona, mă gândeam cu groază că cineva ar putea înnopta acolo. Mai ales că erau nori și lumină puțină. Frig, de la cele 24 de jos, la mare, am ajuns la 11. Nu ascund că m-am și gândit cum ar fi să înceapă un cutremur acolo… Brrr! Am decis să nu luăm atunci telecabina care ne ducea până la 3500 m și să revenim în altă zi senină, ca să profităm măcar de priveliște. Și bine am făcut, căci biletul costă 27 euro, ar fi fost păcat să urcăm ca să avem de unde coborî… și a meritat așteptarea.

Următoarea zi, când ne-am trezit dimineața, am ieșit din cameră și, când am văzut în spatele hotelului creasta vulcanului  liberă de nori, ne-am schimbat brusc programul și am fugit să luăm mașina și să ajungem cât mai repede direct la bază, la 2300 m, fără să ne mai oprim pe drum, să nu cumva să se răzgândească norii și să nu vină puhoiul de turiști cu autocarele. Mașina noastră era mică, Citroen C3 pe benzină, trăgea cam greu la deal pe serpentine, dar oricum ne-am strecurat mai repede decât autocarele. După vreo oră de așteptare la rând, am luat telecabina care ne-a purtat până la cota 3550 m, și temperatura 3 ⁰C. De acolo, până la cota maximă la 3700 m se ajunge doar cu piciorul pe potecă, cu permis special obținut din timp de la autoritatea parcului național. De la capătul telecabinei se pot face trasee doar în jurul piscului și de-a lungul crestei, iar peisajul este pe măsură, se văd văile prin care s-a scurs lava, straturile care s-au depozitat în timp, rocile de diferite culori, granulații și chiar miros diferit. De jos, din vale și până sus, există poteci și trasee turistice pentru drumeții temerari și geologii curioși.

Vulcanul El Teide

La plecarea de la vulcan, pe traseu, tot în parcul național, am vizitat un sătuc minunat, Masca. Un sat care pare uitat de lume, cu câteva zeci de case aruncate pe stânci, izolate, și circa 100 locuitori. Era în sătucul ăla o pace, o ciripeală și o atmosferă relaxată cum de mult n-am întâlnit. Doar o cafenea, prăvălii de suveniruri și mici restaurante romantice, cactuși, flori și poteci șerpuitoare până jos, la mare în micul golf. O bisericuță, câțiva locuitori, nimic excesiv de turistic, doar un sat pentru drumeți obosiți și romantici incurabili. Se pare că, până când s-au construit drumuri prin anii ’70, pentru că era izolat de restul insulei și cu bună vizibilitate în golf și în larg până la insula Gomera, satul era cuib de pirați. Am coborât în partea opusă a versantului spre valea Orotavei, să vizităm alte orășele dar despre asta în episodul următor.

Satul Masca

Un alt loc care nu trebuie pierdut în vestul insulei, sunt stâncile Los Gigantes. Giganții de stâncă, faleze înalte care se termină brusc în ocean, cu înălțime de 600 m. Le-am văzut și fotografiat din satul construit în apropiere, dar și din partea opusă, din extremitatea occidentală a insulei, Punta Teno. Acolo, în rezervația naturală (Parque Rural de Teno) la farul care marchează punctul cel mai occidental al insulei, noi am înregistrat încă o premieră. Eram în cel mai vestic punct al Pământului pe care noi l-am atins vreodată. Și era exact în ziua aniversării noastre! Un far funcțional, pe stânci țâșnite din măruntaiele pământului, cu oceanul la picioare, ce-aș putea dori mai romantic de atât?

 Parcul Teno

 Farul de la Punta Teno

Continuarea călătoriei o puteți găsi în partea a II-a a articolului

• Orotava, Gerachico, Icod de Los Vinos și San Cristobal della Laguna
• Cum era să dormim în pădurea fermecată – Parcul Anaga
• Loro Parque – parcul papagalilor