phototraveler.ro Web analytics

skip to Main Content

(Continuarea articolului Cum să-ți petreci vacanța în Tenerife)

 

Orotava, Gerachico, Icod de Los Vinos și San Cristobal della Laguna sunt mici orășele în nordul insulei. Sunt pitorești, cu atmosferă, arhitectură și aspect colonial.

La Orotava am vizitat La Casa de Los Balcones, o bijuterie a arhitecturii din zonă, fostă casă de nobili ai insulei, cu curte interioară și balcoane tipice insulelor Canare. Casa este păstrată și dotată cu mobilierul de la sfârșitul secolului 19, cu obiectele și dotările originale. Merită vizitată. Balcoane din lemn de pin crescut pe insulă, cu decorații și incrustații florale tipice. Casa Los Balcones acum este transformată în Muzeul Tradițiilor Populare, cu ateliere demonstrative de dantelă cu acul, împletituri din nuiele, ceramică și expoziții cu vânzare.

Balcoanele insulelor Canare apar ca un leit-motiv în toate micile orășele pe care le-am vizitat. La tot pasul și în toate construcțiile, fie că e vorba de case vechi tradiționale, sau chiar în construcții noi, apar balconul din lemn decorat sau ferestrele glisante, cu perdele din dantelă și cu obloane în interior, în spatele geamurilor.

Cel mai mult mi-a plăcut San Cristobal de la Laguna, este fosta capitală a insulei, centru universitar, orășel  protejat de UNESCO ca fiind patrimoniu mondial al umanității. Clădiri istorice, piețe animate, bisericuțe, străduțe pietonale pietruite, cafenele și baruri cu muzică latino și atmosfera de sud America (pe care n-am văzut-o decât în filme, dar cred că așa arată).

Orașele sunt pline de flori exotice, parcuri care sunt mici grădini botanice. Tufele de hibiscus de toate culorile cresc pe marginea drumurilor, tufele de Bougainvillea cad în cascade pe garduri, cactușii au flori spectaculoase, copaci cu doar câteva flori rătăcite acolo în vârf, flori nemaivăzute, bananele atârna în bananieri, mandarinele parfumează aerul, Strelitzia crește în tufe. Agave uriașe cu flori înalte de trei metri, oblice pe versantul de stâncă, păduri de cactuși cum am văzut doar în filme.  Mă opream la tot pasul să fac poze, și e greu de decis care flori sunt mai frumoase. Multe specii de palmieri, care mai de care mai spectaculos. Copacul dragonului (Dracaena Draco) este o varietate de palmier endemică în Canare, una dintre speciile de plante subtropicale cele mai vechi de pe Pământ. Este simbolul insulei Tenerife, arborele care sângerează când este tăiat. Seva, rășina sa, e de culoare roșie ca sângele (dragonului?) și a inspirat legende populare magice. Se folosea în trecut de către meșterii lutieri și drept colorant pentru lemn. Orășelul Icos de Los Vinos este renumit pentru vinurile produse în zonă, dar și pentru cel mai bătrân arbore dragon din lume, încă în viață și bine ocrotit.  Se zice că are o mie de ani, dar e foarte probabil să aibă doar câteva sute. Are un aspect impresionant, este uriaș și atât de bătrân, scorburos și uscat la bază că te miri cum de mai ajunge seva până la partea verde, sus. Coroana lui are forma de umbrelă, are frunze doar în vârf și aspect cam straniu, într-adevăr pare un copac vrăjit.

Peste tot în insulă m-au uimit tufele de Poinsettia – steaua Crăciunului (Euphorbia) – care acolo cresc și sălbatice pe marginea drumurilor, iar în perioada asta erau roșii, albe, și în maximă splendoare, doar se apropie Crăciunul, nu?  Culmea e că localnicii o numesc “flor de pasqua”. Am văzut de vânzare în glastră în florării – cine să mai înțeleagă? Îmi imaginez cum trebuie să fie primăvara înflorită acolo, deși e cam primăvară tot anul în Canare. Eu eram extaziată, Bogdan exasperat că trebuia să oprească mereu când eu zăream plante, flori sau ceva de fotografiat, de multe ori în locuri nepermise!

Aloe Vera este acasă la ea, crește sălbatică dar și cultivată. Bine valorificată în numeroase magazine cu produse bio pe baza de aloe, la preț de primă mână, chiar lângă plantațiile unde se cultivă intensiv. N-am pierdut ocazia să cumpar gel de aloe – 99% aloe! Atenție, nu de la magazinele de suveniruri sau din supermarket, care vând doar produse cu etichetă de aloe și conținut 5% aloe. Produsele de calitate se găsesc în micile magazine de pe lângă plantațiile de aloe, de multe ori în câmp, în afara zonelor de trafic turistic intens. Aloe vera de cea mai bună calitate este însă în altă insulă din arhipelag, în Fuerteventura.

Cele mai bune banane pe care le-am mâncat în viața mea le-am mancat în Tenerife. Au plantații întregi și pepiniere bine adăpostite de garduri înalte și o țesătură care le protejează de vânturi și intemperii. Ei le numesc “platano”, nu banane, sunt mai mici, parfumate și mai dulci. Bananele mari se folosesc doar la gătit și la fermentație pentru marmelade și lichioruri, sunt considerate de calitate inferioara. Și smochinele, bune ca nicăieri. De la un țăran, de pe marginea drumului, am cumparat o pungă de smochine uscate și din ele am cărăbănit ca pe seminte tot drumul. Țăranul care vindea fructe avea în fața prăvăliei un măgăruș simpatic pe care ne-am oprit să-l ascultam  – căci ne cânta –  să-l filmam, să-l hrănim cu biscuiți, apoi cu smochine, căci era cam cerșetor de felul lui. Răgea de ți se rupea inima, dar smochinele le cumpărasem totuși pentru noi nu pentru măgar! Iar el, dragul de el, ne mânca din palmă. Un drăguț, am fi vrut să luăm și măgarul cu noi.  Bogdan a tot vrut să ne întoarcem să mai luăm smochine, cică, dar eu îl suspectez că voia să-și mai vadă amicul.

Balcoane tipice din Tenerife

Casa de Los Balcones

Flori exotice

Dracaena Draco

Cum era să dormim în pădurea fermecată – Parcul Anaga

Parcul natural Anaga, în extremitatea de nord est a insulei este declarat rezervație a biosferei. Și e de o frumusețe naturală care îți taie respirația.  E un masiv muntos, o cordilieră formată din mai multe culmi care te urcă, apoi te coboara brusc în ocean, munți acoperiți cu păduri de lauri, ienuperi, ferigi, liane care dau pădurii un aspect umed, întunecos, misterios. Deși navigatorul ne juca feste și ne ducea uneori pe drumuri secundare, neasfaltate, prin sălbaticie, printre puzderie de cactuși uriași și plantațiile agricultorilor locali – de ne întrebam dacă vom mai ajunge vreodată în lumea civilizată – de data asta  am intrat pe  pe singurul drum care străbate parcul. Urma să ne poarte până la capătul traseului, în sătucul Taganana.  După primele serpentine peisajul a devenit de basm. Am oprit mașina și am ieșit să simțim parfumul plantelor aromate, să facem fotografii și să ascultam ciripeala.  Brusc, am decis că acolo trebuie să mai venim, dar cu piciorul, pentru că pădurea e străbătuta de poteci marcate, e păcat să treci în goana mașinii fără să te afunzi în pădure și să asculți doar liniștea. Eu am avut o oarecare senzație de teamă, de pădure fermecată, mistică, poate din cauza aromelor plantelor nemaivăzute de mine până atunci, a luminii verzui filtrate de frunziș, iar ciripitul era al unor păsări pe care nu le-am mai auzit, probabil specii locale. Abia apoi am aflat că zona este una de protecție specială și pentru păsări. Tot masivul era cuprins de ceață, de fapt erau norii care dispăreau misterios și lăsau lumina să se vadă, apoi după o serpentină, brusc, iar apăreau. Era după-amiază târziu, peste puțin timp începea să se întunece.

De îndată ce am început să urcăm am constatat că rezervorului nostru de benzină i s-a cam aprins beculețul roșu, dar știam că distanțele nu sunt mari și că autonomia mașinii e de circa 100 km, chiar nu ne-am făcut griji. Simțurile noastre erau prea ocupate cu mirositul și privitul, cel al orientării a disparut fără urmă. Doar că pe serpentine, la urcat, mașina consuma mai mult decât am prevăzut și tot umblând și iar oprind, iar plecând de pe loc, autonomia noastră a scăzut repede la 60 km, imediat la 50 și tot așa. Benzinării în rezervație naturală? Deodată am realizat că eram în mijlocul naturii și a devenit clar că nu am fi avut de unde să luăm benzină mulți kilometri înainte…  Am fi vrut să ajungem dincolo, pe versantul de nord în vechiul sat Taganana și de acolo să ne întoarcem pe coasta de nord a insulei. În sat am fi vrut să vedem și să fotografiem chilia Sf. Catalina. Cătălina – știe ea care –  ne va ierta că n-am mai ajuns să-i trimitem o poză cu dedicație, altfel riscam să dormim în padure, căci când am ajuns la autonomie 25 km chiar o băgasem pe mânecă. În asigurarea mașinii nu era prevăzută “pana prostului”, asa că, am profitat că am ajuns undeva sus, ca să ne dăm drumul înapoi la vale fără să consumăm multă benzină, cu mașina lăsată liberă. Nu prea mi-ar fi surâs să dorm în pădurea fermecată, turiști nu prea erau, și oricum n-ar fi avut nici unul furtun să ne dea nouă puțină benzină din rezervorul propriu!  Clar, noi suntem turiști de oraș, obișnuiți cu benzinăriila tot pasul. Zona aceea trebuie bătută cu piciorul! Neapărat.

Loro Parque – Parcul papagalilor

Recunosc că am fost un pic neîncrezătoare dacă să mergem sau nu în parcul atât de renumit și cu publicitate cam agresivă în toata insula.  Parcul a fost mai întâi construit ca refugiu pentru papagali, apoi s-a dezvoltat o întreagă industrie și un comerț înfloritor în jurul lui. Mie, personal, îmi cam rămân pe suflet, mă apucă tristețea să văd animale în captivitate, de aceea am tot ezitat. Prețul biletului nu e deloc la îndemână, costa 37 euro, dar cum am înțeles că e ceva deosebit, am decis totuși să mergem. Nu mi-a parut rău deloc, mai ales că eu spectacole cu delfini n-am mai vazut, iar delfinii sunt  niște creaturi încântătoare. Am încercat mereu să nu mă gândesc la faptul că sunt în captivitate, că oricât de veseli și de bine îngrijiți ar fi sunt  totuși închiși acolo. Spectacolul cu orca însă a fost peste așteptările mele. Să văd la câțiva metri de mine în piscina transparentă balena ucigașă nu e o senzație de fiecare zi. Iar când muzica s-a oprit, s-a cerut liniște publicului și balena a fluierat pentru noi, eu vă mărturisesc că am început să plâng de emoție. E un sunet sfâșietor, un sunet puternic, ascuțit, de fiori pe șira spinării. Țipătul balenei ucigașe mi-a adus aminte de minunea vieții și de micimea noastră, a oamenilor, ce ne credem superiori. Silueta masivă și totuși conturul atât de fin, perfect, între alb și negru, dinții, totul era atât de mare, iar senzațiile atât intense! Toată lumea bătea din palme ca la spectacol, eu plângeam. De ce? De bucurie cred, de fericirea că trăiesc să pot vedea și auzi așa ceva atât de aproape, ceea ce doar la televizor văzusem, fără termeni de comparație. Leii de mare sunt simpatici foc cu ghidușiile lor menite să ne distreze pe noi. Atât de abili în apă, perfecțiunea întruchipată, dar atât de caraghioși și aparent greoi pe uscat, cum să nu-i îndrăgești? Mie îmi venea să mă duc să-i pup pe botul ăla mustăcios și mirositor a pește. Iar delfinii mie mi se par niște copii năzbâtioși. Mi-a parut rău că nu am găsit loc în primele rânduri, ca să fiu cât mai aproape de ei. În primele rânduri însă era o zonă semnalată ca fiind “splash zone” și ar fi trebuit să fi luat pelerine din alea care să ne acopere complet, pentru că aruncau găleți de apă în public doar cu o mișcare a cozii. Vă închipuiți cum o fi să te trezești cu câteva găleți de apă aruncată de coada balenei sau de patru delfini care sar simultan? Și era distracția maximă pentru cei care stăteau în față. Papagali liberi zburau pe deasupra capetelor noastre cu un puternic fâlfâit care făcea ca aproape să simțim mângâierea lor. Dacă aș fi ridicat mâinile i-aș fi putut atinge, dar am fost avertizați că nu avem voie și am stat cuminți. Senzații pe care n-am să le uit niciodată. În parc mai sunt două gorile care mi s-au părut imense față de cimpanzeii cu care mai făcusem cunoștință, vreo trei lei (nu RON),  un tigru alb, păsări flamingo, multe animale mici și sute de papagali. Unii erau în voliere sau în colivii dar alții erau într-o zonă cu palmieri și arbori tropicali ca în padure, cu râușor și cascadă la sol și scariță cu podețe de funie pe care puteam urca până sus, printre ramuri, ca să observăm păsările libere, în frunziș. Zona era acoperită cu o rețea de plasă, ca un cort de circ, boltit, iar păsările zburau libere.

În general toate animalele au habitaturi mari, spațioase, care imită ambientul lor natural, nu le vezi învârtindu-se triste în cuști. M-au impresionat și clinica veterinară și toate laboratoarele de cercetare cu pereți de sticlă ca o vitrină către public, prin care vizitatorii parcului puteau vedea tot ce se întâmpla în interior. Am văzut sala de intervenții chirurgicale, aparatura medicala, laborator de hematologie, radiologie, aparatura de laborator, ca în spitalele oamenilor. Au și incubatoare și locul unde se ocupă de înmulțirea și creșterea puilor de papagali, grădinița cu puișori, cuiburi, toate la vedere.

Ce nu mi-a plăcut a fost faptul că prin tot parcul, nu doar în clasicul magazin la ieșire, ci la tot pasul, încercau să-ți mai vândă ceva, cam agresiv, începând de la clasica fotografie la intrare cu plata la ieșire, tricouri, mâncare și suveniruri care nu aveau nimic de-a face cu parcul. Și la toaletă pretindeau bacșiș și asta mi s-a părut de-a dreptul urât.

Noi am stat șase ore în parc, dar am mai fi stat cu plăcere să mai zăbovim la animale mici și să le studiem tabieturile.

Loro Parque

Tot ce e frumos se termină repede

Insula nu e mare, distanțele dintre punctele extreme ale insulei pe șosea, depășesc cu puțin 100 km, în maxim două ore o străbați de la nord la sud sau de la est la vest (evident dacă nu faci opriri). Au o rețea de străzi și autostrăzi de invidiat și, cel puțin în perioada sfârșitului lui noiembrie când am fost noi, nu erau deloc aglomerate. Clima e blândă, o eternă primăvară, fără temperaturi extreme, mai cald și uscat în sud, mai vântoasă, ploioasă și noroasă în nord.

Insula merită o vacanță mai lungă decât cea de șapte zile ca a noastră. Sunt alte locuri încă de văzut. Dar faptul că nu am marcat încă tot e un bun motiv să ne întoarcem. Abia în penultima zi am aflat că mini-croaziera cu un catamaran pentru a vedea balenele și delfinii în mediul lor, erau programate cu zile înainte, și, deci, nu am mai fi avut timp.

După sătucurile și burgurile uitate de timp nu m-a mai atras ideea de a intra în aglomerație. Am lăsat intenționat la sfârșit, încă de văzut, capitala Santa Cruz de Tenerife, am vrut să evităm marele oraș cosmopolit, modern și aglomerat, în vacanța asta ne-am propus natură și inedit romantic. Și am avut din plin.

N-aș fi vrut însă să pierdem insula Gomera, pe care o vedeam atat de aproape către vest, din locul de unde ne aflam cazați. Ar fi trebuit însă să ne îmbarcăm pe o navă în port și ne-ar fi trebuit încă o zi la dispoziție. Altă oază naturală, de vizitat. Locuitorii din acea insulă păstrează încă un dialect antic, folosit de păstorii locali, limbajul prin fluierături, numit Silbo Gomero, inclus în patrimoniul UNESCO, ca cea mai ciudată limbă din lume, limbaj inteligibil până la distanța de 8 km. Limbaj pe care copiii din insulă încă îl învață la școală.

Text și Fotografii: Roxana Ceangă

© Copyright 2017

Din aceeași serie:

SpaniaTenerife

This Post Has 0 Comments

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Back To Top