phototraveler.ro Web analytics

skip to Main Content

Explorând Val d'Orcia

Toscana este renumită în lume pentru arta, istoria și peisajele sale deosebite iar Val d’Orcia este locul unde toate acestea se îmbină armonios. Trecutul se amestecă cu prezentul într-o armonie desăvârșită, iar oamenii și-au păstrat de-a lungul timpului nealterate tradițiile. De aici vine fascinația celor care vin să o descopere.

Anul acesta am vizitat Toscana împreună cu familia pentru prima dată. Deoarece îmi propusesem să văd atât regiunea Val d’Orcia cât și regiunea cuprinsă între Pisa și Florența, am optat pentru două locații în care să stau și din care să pornesc spre zonele învecinate. Am început cu Val d’Orcia. Cazarea am ales-o în Pienza, un oraș-cetate. Majoritatea pensiunilor turistice din localitate se află în interiorul zidurilor cetății unde accesul autovehiculelor este limitat, parcările fiind în afara acestora și unde ai șanse mici să găsești locuri libere. De aceea am căutat un hotel care să ofere și parcare. Rezervarea am făcut-o la Hotel Residence San Gregorio ce se află la mică distanță de centrul istoric, într-o clădire renovată a unui fost teatru, cu camere spațioase, restaurant și o parcare subterană proprie (singura de acest fel din oraș).  Am stat aici patru zile. Am încercat să îmi fac traseele jurul Pienzei astfel încât să vizitez cât mai mult dar să ajung și în locurile pe care mi le propusesem să le fotografiez.

În prima zi am pornit spre Montepulciano. Am făcut o oprire la Pieve di Corsignano, biserică situată chiar lângă zidurile Pienzei, care își are originea în secolul VII, fiind cea mai veche biserică din oraș. De aici, printr-o livada de măslini, pornește drumul către Agriturismo „Terrapille”, unde s-a filmat ultima secvență din filmul “Gladiatorul” de Ridley Scott.

Următoarea oprire a fost la Monticchiello, un alt oraș-cetate aflat la 20 de minute de mers cu mașina spre sud. Monticchiello este o adevărată oază de liniște. Poți merge prin exteriorul zidurilor cetății ca să vezi peisajul superb ce se așterne la picioarele tale cu orașul Pienza în depărtare sau te poți plimba pe străduțele întortocheate din cetate. În centru se afla biserica Sfinților Leonard și Christofor, o piață și un centru de informare cu un mic muzeu etnografic. La plecare, chiar lângă poarta cetății, am băut un cappuccino într-o cafenea minusculă ce are și o terasă cu vedere spre colinele învecinate.

Din Monticchiello am pornit pe un drum ce urca șerpuit spre următoarea destinație, La Foce. La un moment dat GPS-ul ne-a pus să părăsim șoseaua asfaltată și să parcurgem un drum acoperit cu pietriș, dar care avea indicatoare rutiere și din care porneau alte drumuri secundare către pensiuni agroturistice. Acest drum trece pe lângă Castelluccio, un mic castel medieval, proprietate privată, ce pare ca a rămas neschimbat din evul mediu. La Foce este o proprietate ce include o vilă care oferă apartamente spre închiriere și o gradina în stil renascentist. Proprietatea se poate vizita, însă numai cu ghid și doar în anumite zile ale săptămânii (miercuri, sâmbătă și duminică). La o mică distanță de mers pe jos am descoperit restaurantul “Dopolavoro La Foce” fosta cantină pentru muncitorii de pe proprietate, construita în 1939. Restaurantul servește mâncare tradițională toscană folosind produse locale și uleiul de măsline obținut din recolta proprie.

Monticchiello

 Grădinile „La Foce”

Restaurant „Dopolavoro La Foce”

Montepulciano

A doua zi am pornit de dimineață să exploram Pienza. Cetatea nu e foarte mare dar este cochetă. Strada principală este mărginită de magazine de pielărie, antichități, vinuri sau brânzeturi pecorino considerate unele dintre cele mai bune din Italia. Alei ce pornesc în stânga și în dreapta drumului principal sunt flancate cu ghivece mai mici sau mai mari de flori așezate de o parte și de alta a intrărilor în locuințe. Din când în când, o bicicleta sta sprijinita de zidul vreunei case.  Mici restaurante cu pensiuni la etaj și cu doua, trei mese în fata intrării își așteaptă clienții. Am descoperit la un moment dat o pensiune ascunsa într-o curte plină cu flori numită, cum altfel, decât Giardino Segreto. Evident exista o piață centrală – Piazza Pio II, după numele papei care a început transformarea orașului, la mijlocul secolului XV dintr-un cătun într-un oraș renascentist model – în care se afla Duomo, primăria cu logie – Palazzo Publico, și două palate devenite muzee, Palazzo Borgia e Jouffroy și Palazzo Piccolomini. Palazzo Piccolomini deține o colecție de mobilier, arme și obiecte autentice ce au aparținut proprietarilor. Curtea interioara a palatului are o ieșire către o frumoasă gradină amenajată în stil renascentist. Din piața centrala, în stânga domului, pornește o alee care merge de-a lungul zidurilor cetății și oferă o priveliște superbă asupra colinelor ce înconjoară Pienza. O alta alee cu priveliște deosebita, buna pentru o plimbare de dimineață este Viale Santa Caterina, ce se întinde de-a lungul orașului nou până la biserica cu același nume, Santa Caterina.

După ce am explorat Pienza am pornit să descoperim Siena. Am făcut o oprire pentru a admira o mică capelă, Capella di Vitaleta. Capela e amplasată pe un deal din vecinătatea  șoselei și se poate ajunge la ea urmând o alee pietruită ce pornește din drumul principal. Este una dintre cele mai frumoase și mai fotografiate capele, devenita un simbol vizual al Toscanei.

După aproape o ora de mers cu mașina am ajuns la Siena. Am parcat lângă Porta Romana, cu greu reușind să găsim un loc de parcare. Intrarea în oraș cu mașina este permisă doar celor care au legitimație de acces iar intrările în oraș sunt supravegheate cu camere video.

Siena este un oraș medieval cu străzi înguste, fără trotuare, pe care abia dacă încape o mașină, străzi care înconjoară Piazza del Campo. Amenajată sub forma de scoică piața este mărginită de clădiri elegante. În centrul sau se afla o fântână de formă dreptunghiulară împodobită cu statui. De două ori pe an se desfășoară aici festivalul Palio din Siena, o cursă de cai ne înșeuați între reprezentanții celor 17 districte ale orașului. Palazzo Publico găzduiește primăria orașului iar sălile sale sunt deschise publicului. Turnul primăriei, Torre del Mangia, cu rol de clopotniță este de asemenea deschis pentru vizitare. Turnul are 102 metri și este al doilea turn ca înălțime din Italia.  Pentru cei ce se încumetă să urce în turn e bine de știut ca scara are 505 trepte ce sunt dispuse în spirala și este folosită atât pentru urcat cât și pentru coborât ceea ce face uneori ca ascensiunea să fie îngreunată. Din piață se poate ajunge urmând Via dei Pellegrini la Duomo. Domul este unul din cele mai frumoase din Italia. În sec XII locuitorii din Siena au hotărât să construiască un nou naos în sud cu scopul de a face din aceasta cea mai mare catedrala creștină. Planul a fost ulterior abandonat, naosul neterminat conține acum un muzeu al sculpturilor.  Complexul domului cuprinde mai multe muzee: Catedrala, Poarta Cerului – ce include un tur pe acoperișul catedralei, Biblioteca Piccolomini, Cripta, Baptisteriul, Museo dell’Opera și Panorama de pe fațada neterminată a naosului din sud.

Pienza

În ziua a treia am plecat spre San Quirico d’Orcia dar nu direct ci ocolind pe drumurile ce merg către sud.  Deși mai trecusem pe acolo zilele trecute am oprit în La Foce, dar de data aceasta, pentru ca era una din zilele în care proprietatea era deschisă pentru vizitatori am ales să vedem grădinile. Construit inițial ca han în sec. XV, La Foce a fost cumpărat în 1924 de familia Origo, care a angajat un arhitect englez pentru extinderea casei și fermei din apropiere. Acesta a restaurat clădirile și a amenajat o gradină superbă în stil renascentist care se încadrează perfect în peisajul ce o înconjoară. Astăzi proprietatea a devenit un centru pentru activități culturale și artistice.

Prima dată când am ajuns în La Foce am remarcat un turn aflat în vârful unui deal, cel mai înalt din zona. Am întrebat ghidul care ne însoțea acum în gradină ce este acolo și ne-a spus ca este satul Radicofani iar dealul pe care se afla este de origine vulcanică. Atunci ne-am hotărât să mergem acolo și să explorăm de aproape.

Satul este situat pe o colină ce are aproape 900 m înălțime. Cel mai înalt punct fiind fortăreața care are un turn ce veghează până departe întreaga regiune. Clădirile sunt construite din roca vulcanică pereții lor având o culoare întunecată, diferita de construcțiile din celelalte localități pe care le-am vizitat. Exista un parc ce oferă o priveliște deosebită asupra împrejurimilor și o biserică în stil romanic, de asemeni construită din rocă vulcanică, neagră.

Pe măsură ce ne apropiam de San Quirico d’Orcia am întâlnit proprietăți (podere) și câteva pensiuni turistice (agriturismo) legate de drumul principal prin lungi alei străjuite de o parte și de alta de chiparoși înalți. San Quirico este un alt oraș fortificat, înconjurat de vii, aflat pe Via Francigena, drumul pe care pelerinii de odinioară mergeau dinspre Franța către Sfântul Scaun la Roma. În ziua în care am ajuns în oraș era o mare expoziție de vinuri cu degustare.  Contra unei sume nu foarte mari, primeai un pahar special pentru degustare imprimat cu emblema orașului și aveai posibilitatea să deguști după bunul plac oricare din vinurile participante la expoziție.

Acestea au fost traseele pe care le-am făcut în partea centrală a Toscanei. Desigur, mai sunt multe locuri interesante de văzut. Poate data viitoare, pentru că voi reveni cu siguranță. Ziua următoare urma să plecam către Montecatini Terme și să trecem prin Monteriggioni, San Gimignano și Voltera.

 

Vă invit să citiți despre aceste orașe în articolul Roxanei intitulat Toscana – Drumeți pe Via Francigena.

Radicofani

P.S.

Chiar în ziua în care trebuia să plecăm din Pienza, mi-am propus să mă trezesc dis-de-dimineață și să fotografiez răsăritul în apropierea uneia dintre proprietățile cele mai căutate de fotografi din regiune. Fusesem dinainte în recunoaștere și îmi alesesem două locuri bune din care să fotografiez. Mă trezesc devreme, mă îmbrac, îmi iau rucsacul cu aparatul foto, trepiedul și pornesc cu mașina ca să ajung acolo înainte de răsăritul soarelui. Las mașina la șosea și pornesc către locul cu pricina. În timp ce mergeam am auzit lătrat de câini în depărtare. Nu am dat importanță. La urma urmei eram la țară, în Toscana, dimineață. Cocoșii cântau, câinii lătrau, nimic deosebit. Doar că, în momentul în care am început să montez trepiedul, apare la zece metri de mine o dihanie de câine lup lătrând nervos. În spatele meu alți doi fotografi ce veneau cu trepiedele în mâini, s-au oprit brusc. Am luat-o încet înapoi și eu și ceilalți doi din spatele meu către mașină. Norocul nostru ca s-a oprit și câinele, deși continua să latre. M-am urcat în mașină și am condus către celălalt loc pe care îl alesesem, unde surpriză, un grup de vreo zece fotografi japonezi, veniți probabil într-o tura fotografica, tocmai își instalau aparatele de fotografiat. I-am salutat, mi-au făcut loc lângă ei și am fotografiat răsăritul, care nu a fost unul spectaculos, cu fuioare de ceata așa cum l-as fi dorit eu ci un răsărit obișnuit cu cer senin. I-am revăzut pe japonezi în aceeași zi într-o alta locație unde se opriseră să fotografieze colinele toscane.

Text și Fotografii: Andrei Iliescu

© Copyright 2017

Din aceeași serie:

ItaliaToscanaVal d'Orcia
This Post Has 2 Comments
  1. Frumoasa experienta si frumoase fotografii, Andrei. In cateva zile voi pleca in Italia pentru o scurta vacanta si ca urmare am introdus Val d’Orcia in itinerarul nostru. Multumim pentru sugestie !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back To Top