phototraveler.ro Web analytics

skip to Main Content

Despre regim și pofte în Toscana

Să vorbim despre ce se mănâncă în Toscana? Fără dubii, în vacanță în Toscana nu e tocmai potrivit să te apuci de cură de slăbire. Doar de un regim de îngrășare eventual și o dietă pentru cei mai firavi din fire…

Mistrețul e una din specialitățile și delicatesele Toscanei și e apropape un simbol și o prezență nelipsită în magazinele de produse tipice. “Cinta senese” e rasa de porc obținută prin încrucișarea mistrețului cu porcul domestic. E crescut în stare de semi libertate. E inutil să vă spun că e bună sub orice formă  și în orice preparat, cu un gust inconfundabil, dar că grăsimea sa e plină de omega 3 și omega 6 mi se pare de-a dreptul o minciună. Adică să mănânci șunculița ca să lupți împotriva colesterolului, eh, ce ziceți?  Mâncați “cinta senese” ori de câte ori aveți ocazia dacă sunteți carnivor și dacă bugetul vă permite, pentru că, ca orice produs de calitate, prețul e pe măsură.

Dacă preferați vită, mâncați carne din rasa unei vaci albe ca laptele, rasa Chianina, specifică zonei, e moale ca untul dacă e bine gătită.  Recomand bisteca fiorentina (T-bone steak), e antricotul. Cunoscătorii o servesc în sânge, doar puțin friptă, moale și suculentă.

Încercați renumitul “pecorino di Pienza”, o brânză mai mult sau mai puțin învechită, de capră, cu un parfum unic care te învăluie de cum intri în prăvalie dacă ești un pofticios mâncător de brânzici.

Și vă avertizez, dacă veți călca pragul unui mic negustor care ține atârnate de grinzile din lemn din tavan copane de prosciutto crudo, cârnați și salam “finocchiona” din porcul cinta senese, și care și-a construit în fața tejghelei cazemată din roți de “pecorino de Pienza” și dacă veți simți aroma de “tartufo bianco” pe care îl apucă cu penseta și-l cântarește cu balanța de bijuterii, la gram, e greu de rezistat.  Trebuie să fii un fel de Rambo ca să te lupti cu propriile simțuri, ori calugăr budist ca să intri în transă și să uiți de toate cele lumești. Ori bancher să cumperi tot ce-ți declanșează șuvoaie de ploaie în gură iar apoi curcubeu pe cerul gurii.

Puteți ține regim în Toscana doar dacă mâncați pane sciocco, pâinea tipic toscană, fără sare. Istoria spune că sarea devenise prea scumpă pentru florentini  atunci când rivalii din Pisa au început să ceară prea mulți bani pentru sarea din porturile pisane. Florentinii însă nu s-au lăsat impresionați. Au început să producă pâine fără sare. Sarea a fost în istorie un bun de lux, supus impozitării, deci costisitor.

Pâinea cea de toate zilele, chiar fără sare, în combinație cu gusturile puternice ale celorlalte produse tipice este chiar potrivită, nu pot să mă plâng că i-am simțit lipsa.

Sunteți vegetarieni? E păcat. Dar nu e nici o problemă. Încercați pastele făcute manual, tipic zonei, numite “pici” un fel de macaroane, dar fără gaură la mijloc. Încercați roșiile deshidrate apoi rehidratate în sucul în care fierb legumele cu ierburi aromate și în uleiul extravirgin, vâscos, din măslinele locale. Încercați ciupercile de pădure aromatizate și ele la rândul lor cu un praf fin de tartufo. Pasta al forno, lasagnele cu tot felul de umpluturi. Biciuiți-vă apoi dacă erați la dietă, dar încercați măcar. Încercați tot ce vă propun italienii în restaurantele mici, cele gestionate de familii. Într-un “agriturismo” nu cred că există vreun mofturos pe lumea asta care să nu găsească ceva remarcabil de gustat. Din cea mai banală roșie, cu pâine, busuioc și ulei de măsline iese un “crostino al pomodoro”. Mănânci și nu stii ce mănânci!

Vreți să știți cum e vinul de Chianti sau brunello di Montalcino? Când miști paharul și valul sângeriu se unduiește pe pereții sticlei alunecând cu greu la locul lui?  Nu mă pricep să vă descriu în cuvinte elaborate parfumul pe care l-am inspirat cu nasul în pahar, dar vă asigur că e un parfum suav, cu nimic mai prejos de cel care se vinde în sticluțe mici și se probează pe încheietura mâinii. Nu degeaba italienii au dicționar de adjective pentru vinuri și nu degeaba în fiecare an își dispută cu francezii titlul pentru cel mai bun vin din lume.

Puneți-vă dieta în cui, încercați măcar o dată în viață, că e păcat să murim sănătoși, prieteni.

© Copyright 2017

Autor: Roxana Creangă

Fotografii: Andrei Iliescu

Din aceeași serie:

ItaliaToscana
This Post Has 11 Comments
  1. Deja savurez, Roxana. In scurt timp voi fi in Toscana pentru doua zile. Voi bifa cu siguranta : bisteca fiorentina, finocchiona si pecorino di Pienza. Multumim pentru recomandari !

  2. E f. buna mancarea si cu gust. Am trait 8 ani la Pisa si am umblat lucrat prin multe locuri in Toscana. Merita sa incercati bucataria locala, este foarte simpla dar sanatoasa, e parerea mea.

  3. In septembrie anul acesta am facut o calatorie de documentare in Barcelona, impreuna cu un grup de colegi. Eu, in general nu sunt un turist culinar, maninc orice mi se ofera , fiind atras mai mult de atmosfera generala, spectacolul strazii, oameni. In aceasta tura in Barcelona destinul mi-a alaturat pasii in plimbarile din oras de o doamna doctor, profesor universitar, foarte sobra si serioasa care aborda intr-un mod cit se poate de exhaustiv, inclusiv domeniul turistic. Dupa ce am bifat Guell Parc, Sagrada Familia si alte puncte cheie barceloneze, doamna s-a hotarit sa manince cit mai traditional, intr-un loc unde maninca localnicii.
    Si am inceput cautarea… traseele au inceput sa se indeparteze de centrul turistic, drumurile se ingustau dramatic, chipurile oamenilor se schimbau inspre ceea ce elegant se spune, cartier multicultural.
    Pina la urma ne-am hotarit pentru un local micut, destul de ponosit, care era o camera foarte lunga de vreo suta de metri dar ingust de maxim doi metri, unde se inghesuiau clientii si mesele si alte hangarale specifice restaurantelor.
    Oamenii din local erau un amestec heteroclit, nu se putea ghici cine ce si cum, misunau consumatori, angajati, prieteni, prietenii prietenilor, amicii prietenilor etc. Unii mincau, altii beau si toti vorbeau.
    La un moment dat apare patronul care era si sef de sala si chelner si de toate.. asta am ghicit, pentru ca uniformele sau ceva haine distinctive alimentatiei publice ca si orice fel de tesatura alba, erau inexistente acolo.
    Ne-am asezat la o masa in mijlocul acestui spatiu si surpriza, patronul a devenit cel mai bun prieten, un unchi grijuliu, care a umplut masa de niste platouri cu tot felul… pestisori pane, ceva care semana a tocanita si apoi mincare de melci cu sos.
    Preparatele erau delicioase, efectiv se topeau in gura si totul era insotit de mult usturoi. Acest usturoi era preparat ca o maioneza, o crema gustoasa si fina care in spirit catalan trebuia unsa pe piine si astfel se mergea inainte cu maxim de savoare.
    Scena era cu atit mai nostima cu cit serioasa doamna doctor era servita cu cantitati pantagruelesti de mincare aduse de patronul ospatar cu fata lui de mafiot de opereta care habar nu avea de engleza noastra si care lua nota pe cale telepatica. Iar eu rideam minzeste si il indemnam sa mai aduca….
    O mincare multa si buna, incredibil de gustoasa dar la sfirsit a aparut o mare problema… noi mai aveam niste intilniri oficiale si miroseam a usturoi ca si cum am fi facut baie in mujdei… si dom’ patron a plecat in misiune oficiala sa caute o mare legatura de patrunjel ca antidot pentru minunat de gustosul dar antisocialul usturoi.

  4. Eram “fan” spaghetti. Asta până când am fost în Toscana, mai exact în orașelul Radicoffani, într-o zi frumoasă de aprilie. Trebuie să spun că localitatea este situata la înălțime și drumul urcă destul de abrupt. Mi s-a făcut foame. Voiam ceva ușor, răcoros, nu prea consistent, și daca se poate, la un preț rezonabil.
    Orășelul cetate era liniștit, părea chiar părăsit. Am intrat pe o străduță îngustă și pietruită. Am văzut o terasă cochetă a unei taverne, cu o frumoasă priveliște spre dealurile din împrejurimi, unde un grup de sportivi ocupaseră deja mesele. Își parcaseră bicicletele și acum se odihneau la soare așteptând cuminți să-și primească comenzile. Nerăbdătoare, am intrat în local, însă, bulversată de aglomerația pe care nu mă așteptam să o găsesc, am realizat că va dura ceva până ce voi primi mâncarea. Oaspeții de la mese mâncau satisfăcuți din farfuriile garnisite cu paste carbonara sau bologneze.
    Dezamăgită, am plecat mai departe în căutarea unui alt local, asemenea primului (mă gândeam eu). Străduța însorită pe care am luat-o m-a condus într-o piazetta în care se găsea un mic magazin de familie. Avea o măsuță cu umbrela în fata intrării și mai multe băncuțe. Două, trei familii de turiști erau pe bănci și am văzut ca mâncau sandwich-uri. Asta era! Aș fi mâncat orice. Simțeam deja gustul de prosciutto con parmegiano, rucola și roșii.
    În magazinul micuț, printre rafturile pline de alimente, în fața unei vitrine frigorifice cu salamuri, brânzeturi și salate preparate, proprietarul, un domn la a doua tinerețe, sfătuia cumpărătorii ce să aleagă de mâncare. Când am ajuns la rând, am cerut, normal, prosciutto. Il singore s-a uitat la mine, a zâmbit și a dat din cap în semn că nu. M-a pufnit râsul și l-am întrebat ce vrea sa-mi dea de mâncare. Foarte sobru a arătat către un vas mare transparent plin cu felii de roșii, rucola, ceapa roșie și… surpriza, pâine multă sfărâmată. Ca aspect, hmm… nu știu ce să zic. Am refuzat. Proprietarul a început să râdă, a luat o caserolă, a umplut-o și mi-a dat să gust. Cum în spatele meu mă priveau câțiva turiști înfometați ca și mine, am luat și am gustat, ca să nu refuz gazda. În acel moment, mi-a scăpat un mmm…. și am făcut semn să umple la loc caserola. Proprietarul mi-a spus ca se numește Panzanella și că, în Italia, a fost dintotdeauna mâncarea cea mai simplă a țăranului. Ce simți când mănânci rustica panzanella? Un gust de roșii coapte de țară iți umple gura și se amestecă cu aroma de ceapă, rucola amăruie, ulei de măsline și busuioc. Pâinea sfărâmată, îmbibată de sosul legumelor dădea salatei o textură cremoasă, răcoroasă care iți deschidea apetitul. L-am felicitat pe bucătarul-vânzător și am ieșit cu trofeul meu culinar la terasă. Am început să zâmbesc când am văzut că, pe rând, clienții care erau după mine ieșeau din magazin cu caserolele pline cu Panzanella.

  5. Am incercat multe din deliciile toscane. Greu de ales care mi-a placut cel mai mult, dar cine ajunge acolo trebuie sa incerce neaparat Pecorino di Pienza, bisteca alla fiorentina sau prosciutto toscano. Mi s-a parut fantastic si sa te pierzi prin satele toscane, savurand o cafea sau un pahar de vin.

    1. Muțumesc pentru comentariu.
      Am stat câteva zile in Pienza si am prins un târg de produse alimentare cu degustare. Sunt într-adevăr delicioase produsele toscane.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back To Top